vremea cainilor


   Aseara m-am intalnit cu cineva intr-una dintre pietele jegoase ale Bucurestiului. Tot uitandu-ma in dreapta si stanga, privirea mi s-a oprit la un caine. Era unul vagabond, cum gasesti oricand si peste tot in Romania: nu prea mare, slab, jigarit, cu coada intre picioare, cu ochii blanzi. Dar, in plus, cainele asta mai avea ceva, un lucru care nu e nicidecum unic, dar care in acel moment mi-a creat o stare ciudata, de nostalgie insotita de teama si de acel sentiment fizic pe care il ai undeva in burta cand vezi o voma, un om mort sau un accident de bicicleta pe la diversele emisiuni de doua parale de la televizor. Despre ce era vorba: pe toti oamenii care treceau pe langa el ii privea de jos in sus, cu ochii suferinzi si plini de speranta, dand din coada lui nenorocita si facand cativa pasi dupa ei; apoi, pe masura ce se indepartau, se lasa pagubas, pica o clipa intr-un soi de apatie si ti-ai fi zis ca a renuntat sa tot spere la atentia oamenilor indiferenti; apoi, in momentul urmator inceapea acelasi ritual cu un alt trecator. Existau, ce-i drept, unii oameni care il si incurajau. Unul, de exemplu, s-a oprit langa el o clipa si i-a spus pe un ton cumva intre afectiune si superioritate: “ce faci ma, amaratule?”. Apoi s-a departat si miscarile cozii au incetat pentru moment.
   Sentimentul acela de rau organic cuplat cu o stare proasta sufleteasca despre care vorbeam mai sus era probabil bazat pe faptul ca acel caine mi-a amintit de ceva sau, mai degraba, de un gen de lucruri, de o perioada, de frig, batai puternice ale inimii si intuneric. Mi-a amintit de scoala sau mai probabil de perioada gimnaziului. Sigur, cu totul si cu totul izolat am avut poate sentimente asemanatoare si in scoala primara, desi probabil ca si asa putine cum erau le luam in gluma. Si, la fel, lucruri de genul asta au existat o gramada si in liceu, ba poate chiar putin si in facultate, numai ca m-au durut mai putin. Sau poate numai asa imi place sa cred. Oricum, cum spune un cantec, prima taietura e cea mai adanca. Poate apoi te mai obisnuiesti cu taieturile, esti mai precaut sau te “blindezi” – iti creezi alternative, iti creezi viata ta - si nu te mai tai, sau poate, mai pesimista alterantiva ce-i drept dar mai intalnita, incepi sa-i tai tu pe altii, si nu numai din autoaparare, ci si dintr-un fel de satisfactie plina de resentiment si grobianism care se afla in relatie directa cu centrul rautatii umane.
   Revenind, in gimnaziu a fost cel mai rau. Sigur, pentru altii perioada asta despre care vorbesc poate sa nu vina deloc sau omul poate sa nu-si dea seama de ea; la fel, poate sa vina mai tarziu sau poate mai devreme. E varsta la care incepe sa-ti fie scarba de situatia anterioara, de ceea ce te leaga de copilarie, adica in special de familie. Nu spun ca uneori nu ai dreptate sa-ti fie scarba. Numai ca nu neaparat realitatiile situatiei anterioare iti determina schimbarea, ci disperarea de a te integra in realitatea lumii ce, la inceput de nicaieri si mai apoi de pretutindeni, apare, te inconjura, te raneste si te fascineza in acelasi timp. E lumea in care fetele au tate si baietii zic un anumit cuvant de sute de ori pe zi ca sa se simta mai barbati, e lumea in care a fi periferic nu mai e o gluma ca in copilarie, ci in care daca esti altfel si emiti pretentii ca esti egal majoritatii, esti nimicit, esti impins in coltul de unde nu mai vrei sa te salveze familia ta. E perioada in care faptul ca ai o pasiune mostenita de la tata, ca ai citit Robinson Crusoe sau ca iti place de Daffy Duck mai mult decat de Bugs Bunny, ca inveti bine sau ca parintii te pupa seara la culcare sunt nimicuri, ba mai mult, sunt pietre de moara pe care trebuie sa le tarasti la catre dealul normalitatii. Daca vorbesti cu un baiat si ii marturisesti ca iti place o colega, sa nu te mire daca maine va sti toata clasa, daca niste baieti mai mari iti cer bani, sa nu te mire daca in cazul in care ii refuzi vei fi palmuit.
   Dar lucrul cel mai “cainesc” la om si la acea perioada in special este pierderea demnitatii sau anularea ei, considerarea ei o slabiciune, o marca a faptului ca esti fraier. Nicaieri nu am observat o mai mare, mai uniform distribuita frica de a nu fi fraier ca in gimnaziu. Asta inseamna ca prietenii au tendinta sa nu fie prieteni “pana la capat”, ci pana la punctul in care prietenia lor ar da in a fi fraieri. Pupincurismul fata de “smecheri” este adus la nivel de arta. Sunt sigur de asta. Iar “smecherii” nu sunt neaparat cei curajosi si care se bat, ci sunt mai ales aceia care pupa la randul lor in cur pe altii mai smecheri, uneori slugarindu-I pana la incredibil, la obscen si la dezumanizant, sunt aceia care se mandresc cu “spatele” si iti pot enumera la orice ora cine se “baga” pentru ei.
   Dragostea sau primele dorinte de acest fel e marcata, cel putin in lumea baietilor, adica in cea in care am trait eu, de aceleasi abjecte si “cainesti” tendinte. Ca si mai sus zic “cainesti”, dar asta e numai o metafora pe care probabil ca o folosesc mai ales ca sa para mai interesant articolul sau ca sa te prinda mai mult pe tine, cel care citestei, caci doar forma determina mai ales emaptia oamenilor, nu fondul. Asta pentru ca bietul caine de mai sus nu are nimic din perversitatea oamenilor. Iar “puii de oameni” incep sa fie oameni incepand sa fie rai si perveris, asta cred ca e adevarul. Astfel, sincerele, sensibilele si deosebitele fete ii plac tot pe smecheri, chiar daca asta inseamna sa-I placa pe cei care batjocores, poreclesc si, eventual, palmuiesc, ba chiar participa si ele activ la mizeriile astea. Nu numai ca nu vor sa fie asociate cu invinsii, dar vor sa fie de partea invingatorilor, chiar daca de fapt invinsii sunt victime iar invingatorii sunt calai. Lucrurile pe lumea asta sunt, in capul multor fete, atat de pragmatic impartite, incat una e sa plangi ca proasta la o telenovela si alta e sa fi om, si abia apoi om adaptat, integrat si femeie in devenire.
   Sigur, texutul asta e o colectie de resentimente iar originea lui este, de asemenea, un resentiment. Multi nu vedeti lucrurile ca mine. Poate pentru voi nu au stat asa. Dar pentru unii dintre colegii vostrii asa au stat si daca ati fost orb la nedreptate atunci si sunteti si acum prin memoria voastra schioapa, atunci sunteti de acuzat pentru asta. Insa eu scriu pentru cei franti, carora nu le e rusine sa recunoasca ca s-au frant, ca se frang si ca ii frang pe altii cu mizeria lor, scriu pentru cei ca mine, cei care pot privi in oglinda sufletului lor si spune “e mai multa mizerie in mine, in ochii mei si pe mainile mele decat e viata”.

Mihnea, 2007



inapoi