victima?


  
   Intru in sala intunecata impins de garzi, cu picioarele tarsainde.
   E aproape intuneric. Slaba lumina lasa totusi sa se vada o sala plina, nemiscata. Nu le vad fetele dar stiu ca sunt acolo, tacuti. Mi-e frica.
   Sunt impins pana in fata judecatorului. Nici pe el nu il vad bine. Ii disting insa trasaturile colturoase, ca ale unei pasari de prada. Sta la o masa impunatoare pe un fel de podium mai sus de mine.
   Garzile imi zin mainile la spate si capul plecat, o mana necrutatoare ma tine de ceafa.
   Tot de langa podium, din umbra, o voce neutra, aproape mecanica, citeste acuzarea.
   “Distinse judecator, criminalul e acuzat de nesupunere, dovezile sunt covarsitoare”.
   Frica.
   Tacere, apasatoare tacere.
   Apoi judecatorul vorbeste:
   “Criminal, uita-te la mine”. Incerc cu greu sa ma supun ordinului, desi e greu, cu capul plecat cu forta.
   “Criminal, esti o rusine. Esti o rusine pentru tine, pentru parintii tai, pentru oricine a fost cumva in zadarnica ta educatie implicat. Esti un gunoi, o scursoare, un rebut, o eroare.”
   Mana imi strange ceafa si mai tare. Oare plang?
   “Poate crezi ca esti o victima. Dar nu esti. Nesupunerea ta nu a fost un fapt activ. A fost rezultatul pasiv al caracterului tau de rebut, de gunoi. Nu ai ales sa fii altfel, ci ai fost prea slab ca sa fii ca noi.”
   “Dar, ca o dovada a generozitatii noastre pe care de altfel nu o meriti, vei primi ajutor, fie el si simbolic. In apararea ta, nu, in asa-zisa ta aparare, va avea dreptul sa vorbeasca persoana care te-ar fi putut ajuta cel mai mult.”
   Sunt surprins, curios, aproape sper.
   Cateva momente nu se intampla nimic. Apoi, atat cat pot sa disting din pozitia chinuita in care sunt tinut, din multimea tacuta se desting doua umbre miscandu-se spre noi. La cativa pasi in fata podiumului se opresc. Cea din spate apartine cu siguranta unei garzi. In fata lui sta o forma mica, aplecata, cocosata, cu un soi de patura pe ea.
   “Vorbeste!”, ordona judecatorul.
   Umbra incepe sa vorbeasca ezitant. Ma infior. E mama.
   „Onorat judecator, criminalul, fostul meu fiu, e oricum vinovat. De cand era mic se puteau cunoaste, acum stiu, semnele viitoarei lui boli. Dar eu nu le-am recunoscut. Pentru asta imi pare nespus de rau. Atat pot spune pentru el: nu a vrut sa faca rau si nu a facut nimic cu intentie, e doar bolnav, incapabil sa functioneze corect..."
   Judecatorul aproba din cap si umbra e impinsa inapoi in intunericul salii.
   “Criminal”, spune judecatorul.
   “Desi nu conteaza, te intreb: ai ceva de spus?”.
   Nu reusesc sa spun nimic, oricum nu mai e nimic de spus, stiu si simt ca nu ar avea rost.
   Judecatorul intreaba brusc:
   „Criminal, in imaginatia ta bolnava, crezi ca esti o victima?”
   Ezit. Ametesc. Simt cum imi bate inima aproape spargand pieptul cand raspund firav: “Da”. In multimea intunecata din spatele si din jurul meu se porneste un soi de neliniste, se vorbeste, se sopteste, se ofteaza.
   „Victima cui?“ intreaba vocea necrutatoare de pe podium.
   Ma incumet sa raspund. Mana legii imi strange ceafa si capul atat de tare, incat imi imaginez ca sangerez.
   “Victima voastra, a tuturor. Voi… voi m-ati adus aici, voi ma chinuiti, desi nu am facut nimic. Aveti puterea, dar nu inseamna ca aveti si dreptatea”. Acum am spus-o, acum m-am sinucis.
   Din nou valul de soapte din multime se inteteste.
   “Da, avem puterea, asta o simti si o vei simti. Si avem si dreptatea, pentru ca avem puterea. Asta nu poti tu sa intelegi, in mintea ta pierzatoare. Iar tu, tu nu ai puterea si doar crezi ca ai dreptatea.” spune apasat vocea de deasupra mea.
   Apoi striga “aduceti-l pe rastignit!”
   Amutesc si ma intreb cine va veni. Din umbra e impins de la spate un om firav, slab si evident suferind. Incerc sa imi intorc capul spre el si, in mod uimitor, aproape ca reusesc. Mana din ceafa mea e mai slaba, pot sa ma misc mai bine.
   Da, e el, stiu ca e el. Asa cum mi l-am imaginat intotdeauna. Imbracat intr-un cearsaf zdrenturos si plin de pete de sange, cu parul ravasit si barba lui de vagabond, poarta pe cap trista lui coroana de spini. Temura ca o frunza.
   Imi e mila de el si totusi, in acelasi timp, scarba. Mi-e scarba de cat de osandit e, de lipsa lui de sansa, de vina lui fara de capat, de slabiciunea si singuratatea lui.
   Imi dau seama ca mainile imi sunt din nou libere si gasesc cu suprindere un obiect in mana mea. Cu surprindere si satisfactie. E un bici. Cu o miscare scurta, violenta, hotarata il lovesc pe osandit cu biciul. Apoi inca o data si inca o data. Cu fiecare lovitura de bici ma simt mai viu si mai puternic. Osanditul tremura sub lovituri, nu indrazneste sa isi ridice ochii plecati.
   Deodata se face lumina si totul din jurul meu a disparut. A disparut judecatorul cu vocea lui de dumnezeu, a disparut sala cu capetele ei nemiscate, a disparut osanditul cu coroana lui de spini.
   Sunt salvat!


Mihnea, 2018



inapoi