Valentina


   In 1994, sub ochii intregii lumi - si cu “sprijinul” indiferentei intregii lumi - in Ruanda s-a petrecut un genocid: in 3 luni de zile, din aprilie pana in iulie, populatia majoritara Hutu a macelarit-o pe cea minoritara, Tutsie. In total, peste 800.000 de oameni au fost ucisi, cu un “randament” pe care nici nazistii nu l-au avut.
   La masacre a participat armata ruandeza, trupe paramilitare si unii dintre civilii Hutu care si-au omorat vecinii. Ca sa va imaginati cat mai bine ce s-a intamplat, tineti cont de faptul ca arma principala folosita in macel a fost maceta.
   La mijlocul lui aprilie ’94, la Nyarubuye au fost ucise aproximativ 20.000 de persoane, mai ales Tutsie, dar si Hutu moderati. Macelul s-a derulat pe parcursul mai multor zile si s-a produs in zona din jurul unei biserici catolice.
   Valentina avea 13 ani in ’94. La Nyarubuye si-a pierdut tatal, mama si fratele. Crimele erau coordonate de primarul local; printre ucigasi a recunoscut si pe un om in varsta de 53 de ani, bunic al unor colegi de clasa de-ai ei. Ea insusi ranita grav la cap si la o mana, a scapat cu viata facand-o pe moarta langa cadavrul mamei ei. Apoi s-a ascuns in biserica, in incaperea unde erau cele mai putine cadavre. Dupa cateva zile, a mai aparut un element de cosmar: caini care mancau cadavrele. Impreuna cu alti cativa copii care mai supravietuisera intr-un mod asemanator, a reusit sa reziste in cele 43 de zile care au trecut pana a ajuns intr-un loc unde sa i se poata acorda o minima asistenta medicala. Acolo a intalnit-o pentru prima data reporterul BBC Fergal Keane: cu ultimele falange ale degetelor de la o mana taiate, cu ranile infectate, taiata la cap, emaciata si, mai ales, atat de speriata incat nu putea sa scoata o vorba.
   In 1997, la 3 ani dupa tot ce a fost, locuia impreuna cu matusa sa si cu alti doi orfani. Sotul si cei trei copii ai matusii fusesera, de asemenea, ucisi langa biserica din Nyarubuye.
   Vorbind despre genocidul din Ruanda, Fergal Keane spune ca dupa ce a vazut ce s-a putut intampla acolo, si-a pierdut optimismul privind umanitatea. Asta si pentru ca – sau poate mai ales pentru ca – proportiile masacrului nu ar fi fost atat de mari daca comunitatea internationala ar fi intervenit. Dar, tocmai cand mascrul isi atingea apogeul, ONU a decis cu o majoritate zdrobitoare nu suplimentarea fortelor de mentinere a pacii din Ruanda, ci retragerea lor aproape totala, in toata tara ramanand mai putin de 500 de soldati ONU, si ei cu mainile legate de un mandat restrictiv. Presedintele de atunci al SUA, Bill Clinton, nu a facut, de asemena, nimic. Sigur, SUA se afla dupa socul suferit in Somalia, in batalia de la Mogadishu, in care 18 americani au fost ucisi, dar, pe de alta parte, cand te dai drept aparatorul democratiei la nivel mondial, nu se poate sa nu faci nimic in fata crimei conduse de un stat impotriva propriilor cetateni. Dar, evident, ceea ce e valabil despre conducatorii tuturor statelor, e valabil si in SUA: ipocrizia aduce voturi, nu bunele intentii si sinceritatea. Cat despre marile puteri europene, rolul Frantei conduse pe atunci de François Mitterand in Ruanda este unul mult mai tulbure decat cel al SUA. Daca despre SUA se pune problema de ce nu au intervenit, despre Franta intrebarea care se pune e daca nu cumva a ajutat guvernul Hutu in indeplinirea obiectivelor sale criminale.
   Se tot spune despre holocaust “Never again”. S-a spus la fel despre Cambodgia Khmerilor Rosii, care au omorat o cincime din populatia tarii in trei ani, adica aproape doua milioane de oameni. Dupa ce s-a terminat macelul din Ruanda – nu prin interventia comunitatii internationale, ci prin pierderea razboiului civil de catre guvernul Hutu – s-a spus din nou “Never again”. Apoi, la un an distanta, chiar in Europa, armata sarba a ucis la Srebrenita 8000 de barbati bosniaci. Si totusi, la noi, in Romania, sunt multi care spun “Da, dar sarbii sunt fratii nostrii” sau “Ai fost tu acolo sa vezi ca a fost asa? Poate e o inventie a americanilor”. Sunt convins ca in Romania mai multi au fost impresionati de moartea lui Milosevici, decat de masacrul de la Srebretnita. In ultimii ani, de cand Cecenia e sub ocupatie rusa, mii de civili au disparut pur si simplu. Dar pentru opinia publica internationala – cu anumite exceptii - cecenii, mai ales de cand au apelat la acte de terorism, pur si simplu nu exista. In ultimii ani in regiunea Darfur a Sudanului au fost omorati zeci de mii de oameni si altor sute de mii le-a fost distrusa viata. Sunt multi care, mai mult sau mai putin demonstrativ, vibreaza emotional cand se vorbeste despre copiii care mor de foame sau de SIDA in Africa, dar imediat ce se vorbeste despre copiii care sunt omorati de catre trupe guvernamentale, oamenii devin de un obiectivism incredibil: “Ce sa faci, nu te poti baga in treburile interne ale unei tari”.
   Si cate altele! Mai sus am amintit doar unele dintre cazurile in care opresiunea a luat sau ia proportii ireale. Dar sunt o multime de alte tari despre care nu facem altceva in afara de a gandi si a iubi niste mituri comode, idioate si cat se poate de vinovate ca mod de folosire, dar, in schimb, nu luam din pretiosul nostru timp o ora pentru a citi de pe site-uri ale unor organizatii precum Human Rights Watch, Freedom House sau Amnesty International. E de inteles, ne plictisim. Adica despre Cuba spunem “Stiu!: “el lider maximo”, sfidarea Americii, femei frumoase, muzica buna, trabucuri, Che Guevara”. Dar nu stim despre faptul ca una dintre torturile brevetate de regimul castrist este bagarea prizonierului intr-un dulap ingust si turnarea de gandaci peste el; nu stim despre vasele cu emigranti scufundate; nu stim despre zecile de jurnalisti care in martie 2003 au fost bagati la puscarie, majoritatea cu pedepse de peste 10 ani, pentru ca au indraznit sa incerce sa faca presa independenta.
   Despre China stim ca este un miracol economic, ca de ea si de Rusia – o alta dictatura - depinde echilibrul mondial, ca oamenii din China sunt foarte muncitori si ca le place sa mearga cu bicicleta, ca fac jucarii, ca ne tot batem cu ei la gimnastica si ca in 2008 Jocurile Olimpice se vor tine la Beijing. Dar nu stim nimic despre oamenii care trebuie sa isi petreaca toata viata in Laogai, GULAG-ul chinez; desi suntem poate in generatia care respira internet, habar nu avem despre chinezii care si-au spus parerea pe diverse bloguri sau forumuri si au avut de suferit, unii ani grei de inchisoare sau nu stim ca daca dai “search” cuvantul “libertate” in China obtii rezultate cenzurate. La fel, desi poate ca s-au uitat mai degraba ca la ceva senzational decat ca la o imensa crima la imaginile filmate de cameramanul ProTv in Himalaia, in care graniceri chinezi trageau in civili tibetani, cei mai multi oameni nu stiu mai nimic din ce se intampla de jumatate de secol in Tibet, chit ca unii au vazut “Sapte ani in Tibet” (probabil numai pentru ca e cu Brad Pitt).
   Despre Coreea de Nord in general lumea habar n-are. Dar daca totusi a mai auzit ceva pe la stiri, atunci a auzit de “ambitiile nucleare ale Phenianului”. Dintre cei care au auzit, multi nu au nici o parere, unora le este teama sa nu incepa un razboi nuclear si altora, dupa schema clasica, le pare bine ca exista o opozitie la adresa americanilor care “prea cred ei ca sunt stapanii lumii”. In rest, despre sedintele obligatorii de critica si autocritica saptamanale din Coreea de Nord, despre groaznicul sistem concentrationar, despre executii publice, despre milioanele care au murit in timpul foametei de la mijlocul anilor ’90, despre divinizarea lui Kim Il Sung si a fiului acestuia, despre avorturile provocate prin metode barbare femeilor care care sunt inchise in lagare (asa cum sunt descrise atat de des de cei care au reusit sa paraseasca tara), oamenii nu au timp sa stie.
   Si atunci, sa nu zici ca traim intr-o mizerie de lume?
   Intr-un interviu, Fergal Keane, cel care a adus lumii povestea Valentinei, spunea ca daca vrem sa intelegem esecurile noastre ca fiinte umane, ca guverne, sa ne uitam la Valentina; ca in ea sta esecul nostru, in abandonarea ei; ca i-am abandonat tocmai pe cei inocenti, pe cei care au fost tinte ale represiunii numai pentru ca veneau din grupul nepotrivit.
   Imaginati-va cati copii ca Valentina – adica dintre cei “norocosi” care au supravietuit macelului - nu au ajuns sa fie cunoscuti de un jurnalist strain si astfel, intr-un foarte trist sens, necunoscandu-se suferinta lor, parca nici nu au existat; in Ruanda si peste tot.

Mihnea, 2006




The Rwandan Girl Who Refused to Die (Fergal Keane), Sunday Times

Interviu cu Fergal Keane

Nyarubuye massacre (Wikipedia)

Video: fragmente dintr-un documentar PBS despre genocidul din Ruanda



inapoi