uratul


   Un perete. Il stii sigur. E versiunea jegoasa a peretelui clasic de parter de bloc din Romania. E gri; sau poate e albastru sau verde spalacit si murdar, deci tot gri pana la urma. Poate sa fie si lucios… nici nu stii, de la vopsea sau de la jeg. Pe el sunt zgariate mereu cam aceleasi porcarii, penisuri monstruoase si “X+Y=…”. Iar in jur… un calorifer innegrit, cu praful ingrosat, intarit, un lift cenusiu, obisnuit cu flegme sau, mai rar, cu urina… are o oglinda ca si mancata de molii, cu eternul linoleum distrus. Si apoi, peste tot, acelasi bec mort care parca, paradoxal, face detaliile mai vizibile tocmai pentru ca provoaca mai multa bezna decat lumina.
   O noapte rece in care imi venea sa plang. Tineam in brate carpa aia de ghiozdan de blugi cu care parca am facut tot gimnaziul; era din ala care se inchide cu o sfoara. Era ud si rece. La fel de ude erau si cartile si caietele care fusesera in el… groaznice si ele, oricum deplorabile, o mizerie, acum o mizerie uda, o marca a suferintei, a imposturii si a tot rahatului prin care treceam si pe care totusi il iubeam cu disperare, de la care speram totul… doar ultimul lucru pentru care ma duceam la scoala era sa invat. Si mai mult decat toate detaliile astea recunosc ca apartinandu-mi si simt parca si acum dilema aia groaznica, de plumb, care ma paraliza: pe de o parte, voiam sa ma opresc undeva ca sa bag toate cartile si caietele in ghiozdan si apoi sa il duc in spate… dar asta ar insemna sa ma opresc, sa nu reusesc sa leg sfoara pentru ca degetele imi erau inghetate si ma dureau crunt… si apoi, poate trecatorii s-ar fi uitat la mine si oare ce ar fi zis… si tot asa; pe de alta parte, sa le duc asa, pe toate in brate, sperand ca voi ajunge acasa fara sa imi pice vreo carte pe care nu stiu cum as mai fi ridicat-o. Si peste toate lumina nenorocita a felinarelor care parca accentuau totul… poate prin felul in care rupeau cerul negru-rosiatic al noptii de iarna, despre care parca imi aminteam ca putea fi atat de vrajit. La fel, fusese noapte si cu cateva zeci de minute inainte, o noapte de aia de iarna care incepe de la 5… iesisem de la scoala si incercam, ca de obicei, sa fiu in centru atentiei baietilor in fata carora voiam sa par smecher si dezinvolt… si asa, ca gluma cica, mi-au luat ghiozdanul si au inceput sa-l arunce de la unul la altul, peste mine, iar eu, desi nu-mi placea, participam la asta razand si fugind de la unul la altul, facand-o pe “magarusul”, numai ca sa nu par fraier sau incuiat ca nu particip la distractie. Si la un moment dat unul l-a aruncat si a picat exact intr-o balta, chiar atunci, pe frigul ala, si toate pixurile, caietele si cartile s-au imprastiat de ca si cum tot ce era al meu ar fi fost dat de pamant. Le-am strans cu greu si am plecat asa, cu ele in brate, incercand din rasputeri sa imi tin lacrimile ca sa nu par fatalau. Si parintii ma asteptau acasa, acolo era cald, nimeni nu era agresiv, sau oricum nu agresiv atat de concret, dar nu-mi placea acolo, ba chiar parca pe ei ii consideram responsabili pentru situatia in care eram; acum trebuia sa le raspund din nou la intrebarea “de ce ai intaziat?” si sa mint ca mi-am scapat singur ghiozdanul in balta.
   De prin clasa a doua am inceput sa nu suport matematica. Si ne dadea mult de scris pentru acasa. Vineri si sambata nu-mi scriam nimic si ai mei oarecum ma incurajau sa ma comport astfel, probabil si de dragul placerii de a sustine ca ei nu isi preseaza copilul cu scoala. Si apoi venea duminca si eu speram mereu ca, intr-un fel sau altul, voi reusi sa scap de teme si mai ales de mate, materie la care faceam temele cu mama si era groaznic. Tonul devenea agresiv, iar ea devenea din calduros prieten responsabil parinte. De obicei incercam sa ii induiosez prin plans, dar nu mergea mereu si oricum ma intrista sa plang; stiu si acum durerile de cap de dupa plans. Alteori insitam ca sunt bolnav. Intr-o duminca, dupa portia de mate de la pranz, am mancat si apoi ai mei au zis sa ma culc, pentru ca apoi, cand ma voi trezi, sa ma apuc iar. Si imi amintesc ca in general ai mei tot insistau sa dorm ziua si eu mereu nu voiam. Dar in ziua aia am vrut sa dorm ca sa mai treaca timpul si dupa ce m-am trezit m-am facut ca dorm in continuare in speranta ca venirea noptii ma va scapa. Si intr-adevar s-a intunecat si, lasand la o parte orice gluma si idealizare a perioadei copilariei, m-am simtit groaznic: caldura de sub plapulma, sentimentul ca e tarziu, negrul noptii patruns in camera mea, lacrimile sarate satule sa se amestece cu Cola, viitorul imediat, de dupa iesirea de sub plapuma si din camera, orele de mate care ma desparteau de somnul de noapte, care la randul lui ma despartea de trezitul la 7 fara un sfert si mersul in frig pana la scoala, pana in clasa unde ne punea sa stam cu mainile la spate si tot restul de porcarii adormite cu rasete. Sigur ca exagerez, sigur ca nu ma gandeam atunci la toate astea, sigur ca la varsta aia totul e usor de digerat, dar atunci am simtit totusi uratul in mine si in jurul meu, in lumea mea, ca parte a ei despre care aveam sa descopar mai apoi ca e de neinlaturat. Am simtit uratul ca o pe piatra pe care o port in mine, ca pe o caciula trasa peste ochi, ca pe un deget intors pe dos, ca pe un caine omorat de masini al carui corp e rupt in bucati si in timp e facut una cu soseaua. Fondul sentimentului pe care l-am avut atunci s-a pastrat si s-a reprodus in anii care au urmat de mii si mii de ori, diferenta fiind data de detalii: alte personaje, alte conflicte, alte pretentii, alte contexte, alte aparente de mentinut, dar mereu aceeasi scarba, aceeasi stare de rau.
   In ziua aia mergand la scoala m-am intalnit cu o colega pe care o placeam si, normal, am incercat sa leg o conversatie cu ea. Numai ca nu puteam sa fac glumele pe care probabil peste numai un sfert de ora, cand urma sa fim in clasa si eu sa fiu in compania altor baieti si ea a altor fete, mi-ar fi venit destul de usor sa le fac. Nu: daca eram numai cu ea trebuia sa par serios, sfatos, ce sa mai, “baiat bun”. Si ea mi-a povestit atunci despre un baiat de varsta noastra, un vecin de-al ei, care se spanzurase. Cica pentru o fata. Ea tocmai fusese cu cu alte fete la el acasa, desi nu prea il stiau bine, cred ca mai mult ca sa il vada cum sta acolo asezat pe masa. Si imi tot zicea amanunte despre cum avea vata pusa la gat in locul in care… stii… numai chestii de genul asta. Si pe mine atunci a picat un fel de greutate… imi venea sa ma fac mic si totusi ma astepta o zi intreaga in care trebuia sa ma dau mare la scoala… ma ingrozea povestea, dar eram bucuros ca eu, ca participant la o asemena discutie, trec drept un om normal fata de acel baiat. Adica, sa o spun: nu-mi pasa, de fapt, deloc de el, imi pasa sa vorbesc si eu cu fetele asa, ca un om matur si toate celelalte scheme obosite.
   Cum am intrat cu tata in casa, bunica ne a zis ca are o veste. Si fata ei anunta ceva greu. Si a zis numele lui. A zis ca a avut un accident de masina, ca a intrat sub o cisterna. Si apoi, o mica pauza. Si verdictul, sfarsitul: “…si a murit”. Eu, ca un idiot, am inceput sa rad… apoi m-am pus in pat, m-am uitat pe geam… acelasi pom in fata geamului meu, aceleasi frunze miscandu-se in vant, acelasi cer gri… eu abia incepusem anul intai si eram foarte entuziast ca ajunsesem la Bucuresti la medicina, etc, etc, etc…. pe el peste doua zile la ora 12 il ingropau. Si l-au ingropat… au trecut niste ani… de cate ori trec pe langa curba aia ma uit la crucea lui si parca mai mereu sunt flori proaspete. Asa credeam. Dar odata m-am oprit si am mers pana la cruce. Florile sunt artificiale si pline de praf.
   I-am zis in ziua aia in care plouase in parc si noi deja eram imbracati cu haine mai groase pentru ca se terminase vara si incepuse scoala… i-am zis ca eu nu mai suport sa fie totul atat de urat in jur si intre noi, ca altfel trebuia sa fie revederea noastra dupa 3 luni de asteptare si ca vreau sa mor. Mai ales cand am zis asta m-am lungit un pic pe o banca trecandu-mi degetele prin parul pe care mi-l lasasem lung ca sa arat ca un poet. Si ea se grabea in ziua aia si faptul ca in felul asta imi petreceam timpul atat de limtat pe care il aveam de stat cu ea, dupa atata asteptare, ma facea nu sa ma calmez, ci sa stric totul si mai tare, poate si dintr-o dorinta nebuna de a trezi compasiune, de a fi tinut in brate ca un copil care atunci cand incepe sa planga scapa de tot. Si ea mi-a zis ca nu are nevoie de asa ceva si a plecat. Si eu n-am insistat pentru ca nu pica bine sa fac asta, eu trebuia sa o fac pe boemul la fel cum incercasem si cand ma lungisem pe banca, dar se vede treaba ca dadusem gres. Si am ramas un pic singur pe banca, uitandu-ma dupa ea cum se indeparteaza. Si apoi am plecat pe jos spre casa, fiind nervos, nevenidu-mi sa cred ce se intampla, dar pe de alta parte fiind increzator ca totul se va incheia cu bine. Si tocmai cand ajunsesem in zona statiei unde cobora ea din tramvai, am vazut-o. Mi-am zis ca asa e destinul, ca noi sa ne intalnim asa ca sa ne impacam, asa ca am strigat-o de doua ori, iar ea nici nu s-a uitat la mine si, din nou, nu am insistat, pentru ca nu dadea bine. Dar m-am simtit groaznic… m-am pus iar pe o banca si am inteles ca urasc totul: si pe ea, si orgoliul meu neindemanatic, si nenorocitul de subiect pe care ne certasem, si sperantele extreme avute in legatura cu revederea noastra, si scoala unde trebuia sa suportam situatia asta, fiind colegi de clasa, si hainele groase de pe mine, si baltile agresive de peste tot, si oamenii care se deplasau ordonat pe trotuare, si zgomotul indiferent al masinilor, si banca cu vopseaua scorojita pe care stateam, si faptul ca ma voi duce acum acasa, ca era abia unu ziua si mai aveam de asteptat pana maine ca sa o vad si probabil sa ne despartim oficial, ca apoi sa vina week-end-ul groaznic in care sa privesc cum ceasul nu vrea sa se miste mai repede in timp ce incerc sa mentin aparentele fata de ai mei; uram ca voi ramane iar singur, din nou numai cu mine, pe care ma uram cel mai mult. Si acum stiu ca a doua zi ne-am impacat si totul a fost – sa zicem - istorie. Numai ca amintirea uratului acelei zile a ramas si a frant, si ea, o parte, chiar daca infima, din posibilitatea de realizare a proiectului meu de nu fi un complexat, un blazat, un invins.

Mihnea, 2008



inapoi