un periferic


   Sunt ani de zile de la acea noapte atat de neagra. Pentru ca asa mi-o amintesc. Eram in liceu, era frig si veneam de la pregatire; mai rau, de la pregatirea de la matematica. Si intunericul! Acel gen de intuneric care, adaugat la o stare sufleteasca fragila, te face sa te simti foarte mic, te face sa mergi acasa ca animalul spre vizuina lui.
   Ma urcasem intr-un autobuz. M-am asezat pe un loc si apoi am ridicat ochii: dintre toti strainii cenusii si obositi din jur, l-am vazut pe el. Statea de fapt chiar in fata mea. Avea privirea pierduta sau poate ar fi mai precis daca as spune ca arata pierdut cu totul. Dar nu era un asa-numit “vagabond”. Era un "om normal" care bause mult, mult prea mult. Si probabil ca nu o facea pentru prima sau pentru ultima data. In varsta de 40-50 de ani, slab, inalt, un pardesiu cenusiu, o cravata ravasita la gat langa care puteai ghici o camasa mult purtata, o geanta de care se tinea cu putere, de ca si cum ea l-ar fi tinut viu; apoi ochelarii: mari, ieftini, batranesti, mereu avand tendinta sa-i cada la miscarile autobuzului. O data i-au si picat de tot, chiar la picioarele mele. M-am aplecat, i-am ridicat si i-am intins. Abia a reusit sa-i tina in mana.
   Pana la urma, am coborat din autobuz. E trist sa te gandesti la cum o fi reusit el sa coboare, la cum a ajuns acasa, acolo unde probabil ca o femeie a imbatranit si s-a inrait asteptandu-l, la faptul ca probabil are copii carora le e rusine cu el; dar poate cel mai trist e sa te gandesti ca si el a sperat, ca fiecare om, sa fie fericit in propria viata.
   Dar iata de ce am povestit aceasta intamplare: in tot timpul in care el s-a tot chinuit sa stea pe scaunul din fata mea, ceilalti pasageri care asistau la aceiasi scena afisau o varietate de atitudini: unii pareau ca nu observa nimic, unii, eventual calatorind cu un cunoscut, zambeau sau radeau de-a dreptul, altii radeau si dadeau din cap a "Pacat! Pacat!" si, in sfarsit, cei mai multi doar se uitau la el, mut si insistent. Probabil ca din aceasta ultima categorie faceam parte si eu. Dar ceea ce conteaza este ca atat undeva adanc in mintea mea, cat si in subintelesul privirilor pe care le schimbam cu alti calatori, statea un intreg discurs: "Ce bine ca Noi nu suntem ca el! Ce bine ca Noi suntem Normali, nu anormali ca el! Si cat de superiori suntem Noi fata de el, acest betiv nenorocit! Intr-un fel, ce bine ca exista astfel de oameni! Ce Ne-am face, Noi, cei Normali, daca ei nu ar exista?”

Mihnea, 2007



inapoi