Un fel de scrisoare


   Daca lumea e un teatru atunci exista cu siguranta o lume de dupa cortina, chiar daca aceasta este formata din alte teatre mai mici, cu public mai restrans, doar pentru anumiti oameni. Dupa acestea probabil ca ar veni teatrele in care piesele se joaca numai in doi: intre doi buni prieteni, intre doi iubiti, intre tata si fiu. Dai la o parte cortina acestora si te gasesti in teatrul tau personal. Fara actori, numai cu umbre de actori. Si daca – dar mai bine nu – ai reusi sa treci dupa cortina acestui ultim teatru poate ca ai da de o amintire cuprinsa in lumina tulbure a unei lacrimi. Vreo amintire pe care niciodata nu ai teatralizat-o amintindu-ti-o si incluzand-o intr-o reprezentatie teatrala; amintirea si lacrima care iti descopera sau iti redescopera cat de putin si cat de mult inseamna sa fii tu.
   Nu simti uneori nevoia ca viata ta sa fie noua, calda si curata ca fantasmele copilariei, cand mai toti iti erau in mod firesc si imediat prieteni, cand te recunosteai in eroii povestilor sau cand radeai atat de tare incat te dureau obrajii, burta si te sufocai? Sigur, si acum viata ta e foarte buna. Ce a fost a fost. Esti un om responsabil. Iti stii prioritatile. Cunosti regulile. Ai o scara de valori. Poate ca ai si valori. Esti respectat. Esti asa cum ai vrea sa fii.
   Nu spun ca nu e asa. Doar daca iti amintesti de cum era inainte de toate acestea nu inseamna ca esti patetic. Ba chiar as spune ca esti ridicol intr-un mod trist atunci cand, sub pretextul faptului ca „sunt om in toata firea” nu ai curaj sa dai piept cu lucrurile care te-ar putea intrista si, poate, lumina. Sa stii ca e mare lucru sa intelegi ca nu doar lucrurile care par profitabile iti aduc profit. E posibil sa nu ai un mod profitabil de a analiza profitabilitatea lucrurilor. E posibil sa fii, de fapt, ca si mine, un fraier care se amuza de comedia propriei vieti. Comicul se bazeaza pe contrastul dintre „cum e“ si „cum ar trebui sa fie”. Cine se amuza mereu de comedia vietii sale fara sa incerce sa o schimbe are grija prin pasivitatea lui sa nu ajunga niciodata la acel „cum ar trebui sa fie”.
   Ai vazut fetele alea goale de pe strada, din autobuz sau din lift? Ai simtit acea raceala politicoasa care se practica intre colegi, chiar si intre apropiati, cand se ating subiecte „de suflet” (asa-numitele „aberatii”)? Sigur ca ai simtit pentru ca tu, ca si mine, faci la fel cu cei care dau senzatia ca ar vrea sa se apropie de tine dar care, ghinionul lor, nu se integreaza cu succes in mitul tau despre oameni si intamplari „care ar trebui sa fie”.
   Simti cum in locul lumii promise – sau auto-promise – ai nimerit intr-o jungla de resentimente in care aparent singura cale de supravietuire e sa te blindezi pe interior cu certitudini si pe dinafara cu realizari? Stiu, nu asta e problema. Numai ca, pentru cei mai multi, probabil si pentru tine, experienta blindarii atrage mandria blindarii, mitul si zeul acesteia. Ajungi sa slujesti tie, iar tu fricii. Frica e cea care trezeste haosul adormit din tine. Chemarea haosului atrage tentatia distrugerii iar distrugerea trage, evident, spre moarte. Asadar tu, care, ca mine, sperai atunci cand erai copil sa devii eroul viu al propriei povesti fara sfarsit, tu, care te iubesti atat de mult, iata: tocmai tu ai ajuns in fata mortii. Dar asta nu inseamna ca te vei cufunda in ea. Tu, ca mine, esti viu, nu mort.
   A scrie un text de genul acesta se poate numi a merge la „coarda sensibila”. Si ce daca? Mai bine asa decat ca tine – dar de multe ori si ca mine – care esti prea departe in jocul teatrelor nenorocite si false care iti capteaza existenta pentru a ma vedea cum, din locul meu retras din marea sala de teatru, plang ca tine, sper ca tine si sunt puternic ca tine. Si, apropo de putere: avem nevoie unul de altul.

Mihnea, 2004



inapoi