Strigatul barbarului


   E greu sa scrii despre un sentiment. Oricum ai face-o ai senzatia ca o dai in bara. Atunci, de ce ai scrie? Ca sa traiesti cat mai adevarat, cat mai aproape de viata promisa. O paranteza: imi e scarba de vorbe cu care tot dam de pamant atunci cand vrem sa parem interesanti. Observ o expresie care are potentialul de a fi de acest gen in ce am scris mai sus, si anume “lumea promisa”. Folosind-o putem beneficia de un amestec de masti: in primul rand, parem “intelepti in ale vietii”, cumva cinici, pentru ca analizam de departe lumea, evental dezamagiti profund de ea – de superficialitatea ei, se intelege; in al doilea rand, parem sensibili, pentru ca noi - nu-i asa? - avem un singur defect: suntem prea naivi, prea buni cu oamenii sau, in alta varianta, prea iertatori; in al treilea rand, desi acesta este cel care strange laurii primelor doua, parem interesanti.
   Dar sa continuu: spuneam ca vreau sa scriu despre un sentiment. Apropo de lumea promisa, trebuie spus ca sentimentul unui moment dintr-o viata – ce grupare trista si puternica de cuvinte: “un moment dintr-o viata” - iti aduce in fata mintii diferenta dintre adevarul demonstrat si eventual constatat si adevarul revelat tocmai prin astfel de “momente dintr-o viata” sau, mai precis, potentiala diferenta. Adica, am constat faptul ca majoritatea oamenilor spun in majoritatea cazurilor treaba cu “lumea promisa” sau alte sintagme de “genii romantice” pentru a incerca penibil sa se proiecteze in legenda sau sa bruscheze intrarea in teritoriul caldut din mintea fiecaruia care este mitul. Exista, insa, oameni care sunt, uneori, o exceptie si care fac un transfer invers celui care se petrece in snobism: nu cautarea unei forme avantajoase mimeaza fondul, ci un fond necuprins in acel “moment dintr-o viata” incearca, cu greu, sa incapa intr-o forma batatorita si batrana de mizerie. Dar, in afara acestei din urma posibilitati, alta cale nu e. Trebuie sa comunicam, noi, cei care suntem, macar in unele momente, la fel. Ce, daca nu asemanarea dintre oameni, da speranta vie a vietii?
  Asadar, ce sentiment straniu traiesc uneori: un amestec intre betie, excitatie, copilarie, usoara tristete si acel sentiment care e bine descris prin expresia “a te crede buricul pamantului”. Si imi vine din ce in ce mai des sa-l retraiesc, desi stiu ca scaderea spontaneitatii o atrage pe cea a autenticitatii, dar - ce-mi pasa? - simtirea conteaza; asadar, este ca un drog. La inceptut l-am simtit la ziua mea, cand eram copil. Fiind singur la parinti si cam timid, asteptam cu saptamani inainte sa vina ziua cea mare, anticipand in detaliu cum ne vom simti cu totii atat de bine. Ziua venea si, cum venea, trecea. Punctul de varf al sentimentului corespundea maximului atmosferei, al distractiei. O clipa, devenam spectator: ma uitam la copiii care radeau, la mine printre ei, la amintirea care tocmai se forma. Apoi, cu trecerea timpului, s-a transmis in plecarea la mare – dar, mai ales, in perioada in care nici nu mai puteai sa spui ca inca esti obosit de pe drum, dar nici nu puteai deja spune ca esti trist ca vei pleca; la fel, in primele zile de scoala, pana sa se imputa situatia sau in felul special in care ma simteam, intalnindu-ma cu unele fete, cand ma gandeam “Doamne! Acum stau cu ea aici si totul e, pe cat de efemer, pe atat de bine (de fapt, mult mai bine); acum doua ore ne chinuiam amandoi in fata oglinzii, iar peste o ora, dupa ultimul sarut, vom face primii pasi singuri in directii diferite, probabil doar o repetitie a orientarii noastre catre vieti diferite”. Si ma mai gandeam atunci, ce-i drept, cu unele (mari) aere de poet neinteles: “toata lumea se roteste acum in jurul nostru!”. Ca veni vorba de atitudinea fata de propriul trecut sau, mai ales, fata de trecutul altora, mi-e scarba de oamenii care, vorbind cu niste tineri (desi deseori diferenta pe care se mizeaza nu e cea de varsta, ci cea de experienta in “scoala vietii”), ii iau de sus cam asa: studenti, angajati, tineri casatoriti vorbind despre liceeni, respectiv studenti si tineri necasatoriti: “eh, cand eram si noi copii ca voi…”). Sper ca niciodata, vazand cum pe o banca doi tineri se saruta, sa nu exclam cu un suras intelegator in coltul gurii: “copilarii!”. O mai trista “copilarie”, cu sensul de iresponsabilitate, este sa te minti ca orice trecere a timpului trebuie sa insemne evolutie, maturizare, si nicidecum imbatranire. Revenind la acel sentiment, il mai traiesc cand citesc o carte buna imediat dupa ce ating maximul de apropiere de viata din autorul ei, la fel cu o melodie sau un film care mi-a placut mult, mai ales cand se termina si se lasa tacerea parca pentru a-mi aminti ca viata nu e o melodie sau un film frumos; il traiesc cand, eventual la o bere sau doua cu niste prieteni care tin de prietenii mai mult sau mai putin obosite sau contrafacute, trec peste tot rahatul normelor de comunicare in societate si o dau cu sinceritatea de masa, vorbind mai aproape de cum ar face-o acel “eu” promis din lumea promisa decat imi mai aminteam ca o pot face.
   E vorba, deci, de strigatul barbarului din tine impotriva regulior sufocante si, ca finalitate, mincinoase, de marea si adevarata intrebare “ce mama ma’sii?”, de fuga dupa sentimentul pe care l-ai avut odata poate intinzandu-te sub umbra racoroasa a unui pom printre ale carui frunze se misca cerul si spunandu-ti, undeva, in tine: “uite, asta-i viata!” sau gasind, in sfarsit, odihna patului care te va conduce catre visul tau, eventual catre lumea pe care o sperai si pe care inca, timid, o mai speri, chiar daca ti-e greu sa ti-o mai recunosti.
  Oricum, una peste alta, ce au in comun toate aceste momente, care e sentimentul ce le uneste? E ceva care incape cu greu intr-un cuvant mult chinuit: autenticitate. Adica, direct si nu indirect, cat mai putin in raport cu altceva: “Traiesc!”. Ce e moartea, uratirea, schimonosirea sufletului, daca nu generalizarea imitatiei, a falsului cuplata cu pierderea din vederea a alternativei, toate petrecandu-se sub privirea oarba a iubirii de sine? Si care ar mai fi interesul sa nu fii mojic si plin de minciuna, daca nu ar exista altceva-ul care sa te poata scoata din noroi?

Mihnea, 2006



inapoi