Strigat pentru surzi


   Acum cateva zile a murit de cancer mama unui coleg. Nu era batrana. E genul de lucru despre care poti sa spui numai “ce pacat, ce groaznic pacat!" si sa mergi mai departe, eventual mai meditativ, eventual cu bucuria ascunsa ca tu si ai tai sunteti vii si sanatosi sau poate cu satisfactia surda ca acum ai un nou subiect de conversatie. Mai ales acest ultim aspect este dezarmant. Intr-adevar, ce lume decapitata, ce lume in care cele mai mari realizari pot fi numai locuri doi, e aia in care aflarea unei tragedii declanseaza reflexul barfei. Si apoi, mai e si satisfactia ca esti tanar si viu. Din nou, ce lume infranta, ce lume in care orice metoda didactica sau orice comunicare intre oameni sta sub semnul trucului, al mimarii, al uitarii, e aia in care daca ii moare cineva celui de langa tine, ceva iti spune ca tie nu ti se poate intampla acelasi lucru. Evident, nu vorbesc despre ce se admite ca stii. Adica normal ca stii ca ti se poate intampla orice. Dar in sufletul tau si in orgoliul tau nu o simti si deci, in cel mai intim mod, nu o stii.
   Si apoi, intr-o zi, ne vine si noua randul sa gustam din mizeria tragediei. Si atunci, desigur, rolurile se vor inversa. Va veni randul amicilor tai sa fie artificial de buni cu tine, va fi randul tau sa simti bucuria ca ai legitimitatea sa fii o canalie sau sa-ti mitizezi apropiatii ce au murit. Dar, atentie: tot singur vei ramane, singur in nesinceritatea ta.
   Dar daca ai fi sincer cu tine pe tot acest drum? Abia acum cred ca incep lucrurile cu adevarat triste. Mai intai, sinceritatea e zdrobita insasi de faptul ca trebuie sa o constati: spui “sunt sincer cu mine insumi” si atunci, automat, ai devenit mandru de sinceritatea ta nemasurata, iar mandria te-a bucurat, iar bucuria, satisfactia de tine, ti-a adus aproape un vechi drog, un vechi prieten: inchiderea ochilor. Uitam, mereu uitam. Uneori suntem lucizi si in atmosfera rarefiata a luciditatii tragem niste concluzii. Apoi, in cealalta mare parte a timpului in care nu suntem lucizi, ne amintim fara indoiala descriptiv acele concluzii, dar atmosfera a pierit ca magia felinarelor noptii in praful de dimineata al unui mare si jegos oras. Din nou suntem prinsi intr-una dintre cele mai mari minciuni: ca detinem controlul si ca suntem "in grafic", si din nou uitam, din nou dam dovada ca traim degeaba. La ce bun sa stii adevarul daca nu ii simti necesitatea?
   Dar pana la acest punct am putea totusi parea victimele hazardului, ale exteriorului. Dar nu! Singuri ne mancam batranul rahat. Suntem niste mari ipocriti. Cand ne moare noua cineva, suntem revoltati de indiferenta din jur. Cand moare altuia, spunem, in esenta: "asta e, pacat, mare pacat, dar viata merge inainte". Adica nu folosim aceeasi masura, in ideea ca asa e "normal", de ca si cum ar exista ceva cu adevarat normal in legatura cu moartea. Sigur ca a juca diverse roluri in piesa cu sfarsit implacabil care se intinde de-a lungul celor cateva zeci de ani cat zicem ca traim, este ceva obisnuit. Dar trist, tragic, mort, asemenea unui strigat sub apa, e faptul e ca jucam acest teatru si in prezenta mortii. In sensul asta, nimeni nu prea intelege nimic din viata. Nu exista sentimente nepatate, adevaruri nedublate de minciuni.

Mihnea, 2007



inapoi