Spre iesire, fara curaj


   Poate ca pentru noi toti viata e prea lunga. Exista lucruri peste care nu ar trebui sa trecem. Iar cand totusi trecem peste ele, lasam in urma o parte din noi, o parte vie, inlocuita doar cu noroi. Ajungem sa manjim si ce era odata argumentul nostru principal pentru a ne considera nemanjiti. Daca fiecare dintre noi ar avea curajul si indiferenta necesare pentru a se sinucide cand nu mai e de trait, ar fi o lume mult mai buna… ar fi o lume goala de altfel, pentru ca in termen de cateva generatii nu ar mai fi oameni. Pentru ca pentru fiecare exista sute si sute de motive ca sa nu isi mai doreasca sa traiasca. Singurul motiv real pentru care nu ai face-o ar fi suferina provocata celor care tin la tine. Si e un motiv mare cat o viata, chiar daca si el insusi e atat de deprimant si strans in jurul tau ca niste catuse. In rest, e doar propaganda sociala, religioasa, fanatism al devenirii, disperare a uitarii si spirit de turma cat cuprinde.
   Asa fiind lucrurile, intr-adevar pare cel mai imoral lucru sa faci copii pe o asa lume. Cum sa mai aduci inca unul pe lumea asta, ca sa ajunga fie un dobitoc, fie o lacrima tarandu-se de pe o zi pe alta, fie o umbra a ce ar fi putut sa fie, fie, mai aproape de realitate, un amestec variabil si blazat? Si de data asta tu sa fii responsabil de nedreptatea in care se scalda copilul tau, de faptul ca e prizonier intr-o viata pe care nu a ales-o, ci tu ai ales-o pentru el. Dar, din nou, viata te prinde in menghina ei pe care o poti sparge doar cu pretul unei suferinte certe, al renuntarii la orice speranta de caldura: daca nu faci copii ramai singur: pe de o parte pentru ca greu gasesti pe cineva care sa stea cu tine fara sa aveti copii, pe de alta parte pentru ca atunci cand vei fi batran nu vei avea pe nimeni care sa aiba grija de tine. Si ar mai fi, poate, pentru unii, credinta ca un copil in viata lor e ultima speranta pe care o au la schimbare. E una dintre normele cele mai adanc infipte in carnea noastra: sa avem copii… iar daca nu avem, periferia ne e garantata. Asadar, motivele pentru care lumea face copii tin mai ales de formalism si necesitate.
   Culmea: ca sa te sinucizi trebuie sa fii indiferent fata de sufernita extrema pe care o provoci iar ca sa faci copii – intr-un fel inversul sinuciderii – trebuie de asemena sa fii indiferent: sa nu iti pese de ce vezi in jur.
   Nu au cum sa inteleaga textul asta oameni care nu pricep ca a vedea un alt om care zi de zi spala parbrize ca sa aiba ce manca e un motiv solid pentru a te gandi la sinucidere, la fel cum sunt atatea care iti tot infatiseaza arbitrarul criminal care te contine, zarurile atat de reci care sunt aruncate parca in bataie de joc: sa vezi la stiri cum oamenii mor in accidente, cu rudele blestemandu-si zilele, cum vieti sunt frante in razboaie, in tiranii, cum oamenii se arunca de la etaj si lumea se strange si filmeaza cu telefonul, sa auzi ca inca un om mai moare de cancer si atatea altele; si sa stii ca tu nu esti de cealalta parte doar din intamplare, ca oricand poti fi dincolo, privind la curiosii indiferenti din jur ca dupa gratiile unei gradini zoologice... sau sa treci in viteza pe langa cimitire pline de oameni care au trecut in viteza, sa stii – chiar sa stii - ca iti vor muri parintii si toti cei care te-au cunoscut… iar ca totul e invelit intr-un strat gros de indiferenta, ba chiar de satisfactie a senzationalului, cum sa nu te gandesti sa iesi, oricum, numai sa iesi de aici? Poate cea mai vie trasatura pe care o poate avea un om, dupa empatie, e satisfactia renuntarii. Dar cine are curajul sa renunte sincer, de tot, cine are curajul sa nu se minta cand vine vorba de mizeria cracii pe care sta?

Mihnea, 2008



inapoi