Raportul cu dictatura


   Citeam undeva ca mereu au existat doua categorii de oameni: cei care vor puterea si cei care vor adevarul. Sigur, e mult idealizat, cea mai mare parte dintre oameni incadrandu-se intr-o a treia categorie: oamenii pe care nu ii intereseaza nimic cu adevarat. In democratii, acestia dau aparenta ca sunt totusi interesati de ceva (in acest articol ma refer la ceea ce tine, direct sau indirect, de politica) si anume de nedreptatea politicienilor si, fiind cel mai usor lucru de facut, sunt revoltati formal in sensuri clasice stangiste: guvernantii nu si-au respectat promisiunile economice din campanie, toate preturile cresc, toti sunt la fel, etc. Nu vreau sa ma refer la cei care, din cauza situatiei materiale intr-adevar grele sau foarte grele, nici nu se pot gandi (sau, in orice caz, sunt mai indreptatiti sa nu se gandesca) la alte lucruri in afara imediatului economic si, fiind deseori si oameni simpli sau foarte simpli, ii cred cu adevarat pe politicieni in campanie cand acestia mai au putin pana la a le promite ca le vor baga chiar ei banii in traista si, apoi, din nou fata in fata cu realitatea, pica in deziluzii, urmand a spera din nou, la fel, in urmatoarea campanie. Ma refer la majoritatea oamenilor, care, ipocriti pana in gat, se tot plang ca nu au. Sunt convins ca romanul are bani mai multi decat tot spune ca are. Dar, sigur, mai ales fiind prins cu plasa in mana de la piata de camera de filmat, romanul vorbeste, se plange, neaparat in numele „oamenilor de rand”, ca doar nu a avut niciodata curajul sa vorbeasca in numele lui in afara casei. In aceeasi categorie intra aceia care, nascuti in tari libere din parinti care au trait in libertate, fiind tineri si avand chef sa faca o chestie revolutionara (mai ales daca sunt francezi si, ca majoritatea baietilor cititi cat de cat din acest popor, cocheteaza cu extrema stanga) si neavand timpul, cheful si empatia necesare pentru a deschide o carte despre ceea ce inseamna lipsa de libertate, se apuca si distrug vreun magazin McDonald’s, ii mazgalesc lui Bush o mustata ca a lui Hitler si striga cat mai tare impotriva autoritatilor si a americanilor, vegheati parca de spiritul boem practic inventat de media al lui Che Guevara. Acum, cand scriu acest text, tocmai se incheie o saptamana in care grupajele de stiri au fost dominate de doua miscari de protest: cea a studentilor din Paris si cea a opozitiei din Belarus. Ar fi bine probabil in mod special pentru minoritatea violenta a manifestatilor din Paris (dar si pentru majoritatea pasnica care in mod tacit le da dreptate celor violenti) care intelege sa fie impotriva guvernului nedrept distrugand masini, sa afle cam ce se intampla in Belarus: despre cum e sa stai intr-o tara cu presa aservita, cu jurnalistii terorizati, cu un parlament practic lipsit de reprezentantii opozitiei. Sigur, poate ca multi dintre ei s-ar face mielusei intr-o dictatura tocmai pentru ca nu fac parte dintre putinii ce au cu adevarat curajul sa le pese de adevar. Pentru ca, daca prietenul la nevoie se cunoaste, atunci omul in raport cu dictatura arata cine e. Sigur, mai bine nu ar mai fi dictaturi si am ramane fara sa cunoastem omul. Dar dictaturi sunt, oameni chinuiti, batuti, omorati exista si nu sunt deloc putini. Noi, romanii, care „am avut ocazia” sa traim (noi sau parintii nostri) in intuneric, frica, minciuna si crima, nu putem avea nici macar scuza palida pe care o au marii revolutionari antiglobalizare din tarile libere, ca nu stim ce inseamna cu adevarat nedreptatea. Asadar, cand unii spun, fiind deseori foarte putin informati dar puternic antiamericani, ca Fidel Castro, orice s-ar spune, este un mare politician care, alaturi de „fratii” lui, Kim Jong Il, Hu Jintao, Ahmadinejad sau Hugo Chavez, are rolul de a contrabalansa tendintele hegemonice ale SUA – desi, foarte important, in SUA oamenii sunt liberi - adica daca, in locul evidentei crimei aleg sa vada versiunea rece, mata, teoretica si snoaba a unei realitati geopolitice, ei bine, atunci sunt niste nenorociti de doi bani, despre care aproape ca imi vine sa spun ca, daca roata se va reintoarce si din nou in Romania va fi dictatura, si-ar merita soarta. Pentru toti acesti oameni, e de stiut un lucru fundamental: trecand peste demagogia liderilor americani, peste cinismul lor (care, totusi, sunt specifice politicienilor de pretutindeni) si, trecand, mult mai greu, peste mizeria care se produce la Guantanamo si peste situatia atat de sangeros de tulbure din Irak (dar pentru care responsabilitatea nu revine numai lor), exista o realitate de necontestat: in SUA oamenii sunt liberi. Cea mai buna dovada in acest sens sunt sunt criticile virulente complet necesare unei democratii care exista la adresa puterii americane venite din randul societatii americane, critici ale caror replici nu prea exista in state „nealiniate”. Dar, pe de alta parte, revenind la tara noastra, nu majoritatea tacuta care in democratii emite ineptii antiparlamentariste din auzite si in dictaturi emite numai tacere, tacere complice sau participare murdara, a avut de suferit cel mai mult pe timpul comunistilor, ci tot cei putini carora le pasa de adevar. Nu neaparat ca dizidenti, ci mai degraba ca oameni care au fost scarbiti de hidosul regimului si din alte motive in afara de ratii, avorturi si programul TV. Tot ei sunt aceia pentru care revolutia, cu nenumaratele si insangeratele ei controverse, a fost mai mult decat o fila pe care s-au grabit sa o intoarca pentru a-si vedea de viata. Acestia s-au incapatanat sa nu voteze cu un om care a facut orice pentru putere ca Iliescu si acestia au avut in continuare mii si mii de dezamagiri. Si nu de boemi si victime ce sunt, ci de cat de vii s-au pastrat (ca sa nu pic intr-o idealizare patetica, vreau sa spun ca nu vorbesc in termeni absoluti si nu ma refer decat la o minoritate din cadrul unei minoritati). Numai oamenii fara inima, adica majoritatea, nu au dezamagiri legate de alte lucruri in afara celor legate direct si palpabil de viata lor. „Nu ma intereseaza”, folosit ca argment universal, este expresia prostiei si a lasitatii.
   O minoritate din Belarus a avut un curaj nemasurat alegand sa ocupe piata Octombrie din Minsk in plina dictarura ca protest la fraudarea alegerilor. Sase sute dintre ei au fost arestati dupa cateva zile de protest, multi sunt in continuare dupa gratii, impreuna cu un lider important al opozitiei. Nu trebuie sa uitam, esenta dictaturii este bata. Ca atare, Lukashenko, cu toata puterea pe care o are in propria tara, este, ca argument al puterii sale, doar un bataus si, tocmai de asta, el si cei ca el de pretutindeni care isi chinuiesc propriul popor, nu merita altceva in afara scarbei vigilente, pentru ca dictatura, ca razboiul, este coborarea raului din teorie si exceptie in strada, in casa, in regula.

Mihnea, 2006



inapoi