Privirea unui popor


   M-am uitat la un meci oficial al unei echipe romanesti cu o echipa straina. A fost 1-1. Asta desi am atacat tot meciul, am avut cel putin 5-6 ocazii clare, in timp ce adversarul a avut maxim doua. Si evolutia scorului a fost depresiva: in minutul 30 echipa noastra a dat gol; in minutul 84 au dat adversarii. Adica tocmai cand eram dezamagiti ca nu am dat mai multe goluri, au dat ei unul. De ani de zile vad acelasi lucru, la toate echipele romanesti de club sau la nationala. Bineinteles, si aici e vorba de ceva care este des adus in discutii in ultimii 15 ani, mentalitatea. Dar sa zicem ca uneori mi-e greu sa judec prea aspru prestatia fotbalistilor in calitatea mea de om care face sport intr-un regim mai mult decat moderat de vreo 3 ori pe an. In schimb, comentatorii meciului nu prea au scuze. De asemenea, de ani de zile ii aud spunand aceleasi lucruri: “am incercat”, “am luptat”, “avem jucatori talentati si daruiti” dar… “n-a fost sa fie”, “soarta potrivnica” – oare de cate ori nu auzim in diferite contexte aceasta sintagma sau omoloage ale ei – ne-a impiedicat sa ne calificam; deseori e altceva – o conspiratie anti-romaneasca al carei varf de lance este arbitrul care tine cu tarile bogate din Vest. Sigur, uneori asa este, dar nu mai mereu, cum se spune. Ceea ce vreau sa spun pare o banalitate dar nu cred ca este atata timp cat practic nu se schimba nimic: daca suntem mandri de realizari si le revendicam ca pe niste consecinte juste ale calitatilor noastre, ar trebui sa intelegem ca nerealizarile sunt consecintele la fel de juste ale defectelor noastre.
   Patronul echipei de fotbal de mai sus, Gigi Becali, este un binecunoscut actor al scandalurilor si circului din lumea sportiva, si, de cand si-a facut partid, din lumea politica – din fericire cea extraparlamentara (zic din fericire pentru ca fiind extraparlamentar este, totusi, mediatizat pe un teritoriu mai restrans si nicidecum pentru ca a fi parlamentar in Romania este o garantie a vreunei valorii). De curand s-a autodepasit: o inregistrare de vreo 5 minute in care injura un jurnalist fara oprire si chiar fara imaginatie, spunand de 51 de ori un cuvant extrem de pitoresc. Partea trista este ca acest om a fost votat de vreo 2% dintre romani in functia de presedinte al Romaniei. Sigur, romanii au ales in aceasta functie cu procente mult mai mari (de genul 85%) oameni care au facut lucruri cu adevarat grave, nu ca Becali. Acesta, insa, este un personaj emblematic pentru o parte dintre concetatenii nostrii. Or, acestia sunt acuzabili pentru ca, dandu-i credit, il ajuta sa isi reconfirme ca se afla pe calea cea buna. Adica ii sprijina parerea ca, din moment ce s-a descurcat in viata si face multe acte caritabile – nimeni nu poate nega asta – ii este permis sa se comporte oricum ii vine, sa jigneasca pe oricine si sa explice peste tot relatia cel putin speciala pe care o are cu Dumnezeu.
   Am fost la mare de curand. Mergand pe jos, cum iesi din Mamaia spre ceea ce lumea numeste „Satul de Vacanta”, exista o trecere de pietoni foarte aglomerata. Intre cele doua benzi exista un refugiu in care lumea se ingramadeste asteptand verdele. Peste drum muzica urla: manele, si inca live. Intr-o seara, asteptand in multimea de la semafor, am avut parte de un sentiment aparte. Un soi de trezire. M-am uitat in jur: oameni transpirati, cu fata lucioasa, epuizati de atata soare, porumb fiert, copii obositi de stat toata ziua la plaja, barbati cu burtile expuse lenes, funduri celulitice de femei, inrosite – multe trecute de prima tinerete, dar si unele care arata inca bine, in sensul ca trezesc animalul din tine - in general, imaginea clasica a turistului roman, cel care face economie pana si in concediu, preferand sa stea 10 zile prost decat 3-4 zile bine, nu de alta, dar trebuie sa se bronzeze temeinic, trebuie sa se vada ca a fost la mare, nu-i asa? Peste drum, manelistul, cu vocea caracteristica meseriei, incarcat de bratari si lanturi, face dedicatii celor cateva romance care, flatate, incearca, chiar necunoscatoare fiind, sa danseze cat mai oriental; cuvintele cantecului: dragoste, baieti de bani gata si dusmani. Si apoi, in departare, satul de vacanta: pentru copii, una dintre minunile statiunii - multi dintre ei vin rar la mare, care si de aceea pare un taram de vis; satul de vacanta: etapa obligatorie a drumului de intoarcere dupa o zi de plaja pentru multi dintre turistii care stau in gazda in Constanta, locul in care eventual se ia si masa de seara, micii fiind alimentul de baza; satul de vacanta: te calci pe picioare cu zeci de necunoscuti, iti e frica pentru portofel, tiganie, maldare de gunoaie, galagie; rotindu-ti privirea, vezi multe: vata de zahar, fum de la mici, “masinute tamponate”, un cersetor cu genunchiul intors (dintre cei schingiuiti de tigani): mancare, distractie, suferinta. Si, mai ales, peste tot, aceiasi clasici turisti care nu par deloc deranjati de ciorba care ii contine.
   In mai toate tarile comentatorii sportivi afiseaza un patriotism patetic si ranchiunos; personaje de circ sunt mediatizate si chiar apreciate, de asemenea, mai peste tot; atmosfera de pe litoralul romanesc se regaseste mai mult sau mai putin fidel in multe locuri. Dar eu aici traiesc, pe mine aici ma doare, in Romania. Dupa imediatul amuzant, vine tristetea. Ca atunci, la semaforul despre care am vorbit. Parca tot destinul colectiv al acestui popor, atat cat se poate vorbi despre asa ceva, se citea, traia, se renastea si se eterniza in privirile adormite ale oamenilor care, cuprinsi ca o turma docila in atmosfera de bazar, asteptau sa se faca verde.

Mihnea, 2005



inapoi