Pe marginea prapastii


   Deseori, fiind in dezacord cu cel cu care vorbesc, cu ce atitudine ia intr-o problema sau avand senzatia ca se lauda incluzandu-se mai mult sau mai putin explicit intr-o categorie care in fondul mitic colectiv este considerata superioara, ca fiind un fel de garantie a valorii – doua exemple: “defectul meu cel mai mare este ca sunt prea sincer cu oamenii”, rezultand auto-includerea in categoria oamenilor idealisti, boemi, victime ale unei societati meschine, categorie care, in anumite cercuri, este considerata o elita; “pe mine nu ma intereseaza decat lucrurile concrete… ce-mi iese”, rezultand auto-includerea in categoria oamenilor extrapragamtici, care stiu ce vor, care trateaza cu cinism si luciditate viata, ca pe o prada, care, de asemenea, poate fi considerata de unii o calitate – ei bine, in asemenea situatii imi vine intrebarea: “Sa ii spun adevarul? Sa ii spun ca greseste si sa ma lansez intr-o polemica mai mult sau mai putin obosita care ar putea zdruncina monotona noastra relatie caracterizata de formalisme universal si, mai ales, bilateral acceptate?”
   Mare imi e satisfactia sa o dau, ca sa zic asa, cu sinceritatea in balta. In afara de motivele care tin de etica, sunt cel putin doua alte motive pentru a fi sincer. Unul tine de placerea pasirii in necunoscut pe baze cunoscute, de un anume simt ludic, de frumusetea variabilitatii, de sentimentul libertatii cuplat cu cel al descatusarii si cu cel al satisfactiei ca, iata, sunt un om sincer. Al doilea are sediul mai profound in inima noastra, adica mai aproape de orgoliu – cuplarea rigorii cu sentimentul este iubirea de sine, intersectia contrariilor din noi, cea care se proiecteaza peste toata viata noastra sub forma de orgoliu - si consta in satisfactia ca l-ai pus pe celalalt intr-o situatie jenanta.
   Dar de cele mai multe ori tac ca un las si nu spun nimic. Scot tone de fraze care parca nu ies din mine, ci din masca pe care societatea mi-a infasurat-o pe fata dar pe care, de ce sa nu recunosc, o iubesc pentru ca face – sau a ajuns sa faca - parte din mine. De altfel, tocmai acesta este motivul pentru care in locul imaginii de mai sus, foarte folosita, dar nu de ajuns simtita, a omului care are diverse masti, mai aproape de adevar ar fi cea a unui pom care este altoit cu altul (altii) - intr-un cuvant, cu exteriorul: desi altii, pomii straini au ajuns sa faca parte din el, atat de mult incat fructe sale sunt proprii si straine in acelasi timp. Continuand analogia, se poate spune ca omul valoros este ca pomul altoit ale carui fructe, esentialist vorbind, raman ale lui: marul care, desi altoit, face niste fructe care raman mai degraba mere decat orice altceva.
   Tac, asadar, vorbind mii de nimicuri, razand la glume de care imi e scarba, aproband ipocrizia, dand credit minciunii in care eu si cel cu care vorbesc zacem. De ce tac? Pentru ca m-am facut baiat mare. Pare o gluma, dar nu este; ascunde un adevar dureros: pornim diferiti si ajungem asemanatori. Viata ne apleaca asa cum vantul apleaca trestiile (dar, spre deosebire de acestea, revenim mult mai rar la forma initiala), demnitatea ne ajunge incovoiata ca niste trepte calcate de miliarde de pasi. Concret: tac pentru ca nu mai sunt un copil, pentru ca am invatat pe de rost instructiunile de folosire ale unei amicitii si pentru ca stiu cu ochii inchisi care sunt limitele dintre doi oameni. La ce bun sa mai incerc sa schimb ceva fiind sicer, daca experienta imi spune ca voi sfarsi numai prin a fi dezamagit?
   Si totusi, tocmai libertatea fundamentala din noi, caracterul nostru ne-matematic, imi da puterea sa sper, zicandu-mi: “mai sunt si altii care simt lumea ca tine… mai exista oameni care cauta sinceritate; daca toti v-ati preda in fata evidentei ca este degeaba cautarea, cum v-ati mai recunoaste atunci cand, totusi, v-ati gasi?”
   Si, intr-adevar, oameni ca tine gasesti.
   Partea buna cu un vis urat este ca te vei trezi. Partea proasta cu trezirea este ca, daca nu esti multumit de lumea in care te-ai trezit, nu o mai poti schimba intr-o alta printr-un gest tot atat de simplu precum cel de deschidere a ochilor la iesirea din vis. Nu te poti re-trezi.
   In cazul nostru, visul urat este societatea, asa cum e ea. Trezirea salutara din vis este realitatea ca exista oameni ca tine, ca ii ai langa tine, ca ii iubesti si, mai ales, ca te iubesc. Noua dezamagire survine intermitent, in momentele in care simti nevoia de deschidere, de apropiere peste limitele complexelor voastre; atunci cand simti ca, in seara asta, in noaptea asta, la masa asta, in padurea asta, in patul asta, intre acesti patru/sase/opt ochi, acum, vrei ca totul sa stea in loc, ca vietile voastre sa arda in intersectia lor uitand pentru un moment de paralelismul lor cotidian, vrei ca, fara nici un indulcitor artificial, fara nici un surogat, sa fiti sinceri. Nimic nu se compara cu sinceritatea dintre oameni. La limita, sinceritatea nu exista fara iubire si invers.
   Asadar, simt nevoia ca uneori, vorbind cu un prieten apropiat, sa-i spun, intr-un fel sau altul (poate povestind lucruri “care nu se povestesc”, poate spunandu-mi cele mai ascunse dezamagiri, oricum, apropiindu-ma de el): “Frate, si eu sunt ca tine. Ca si tine, nu umblu fara carapace in lumea asta agresiva. Cum altfel? Dar acum, ca suntem intre noi, dati-o jos pentru ca nu mai e nici un pericol. Acum, in acest moment, nu socitatea ne face pe noi, ci noi pe ea. Si eu sunt ca tine. Asa ca da-ti masca jos!”.
   Ei bine, e cu adevarat trist ceea ce se intampla de obicei cand fac asa ceva (mai trist e ca deseori rolurile se inverseaza: eu nu inteleg nevoia de sinceritate a celui de langa mine sau o inteleg, dar, dintr-o comoditate mojica de cele mai multe ori, nu vreau sa ma bag). Desi stiu ca acel om e, esential vorbind, ca mine, inteleg cum masca lui e cu neputinta de dat jos sau, ca sa vorbesc in spiritul analogiei de mai sus, simt cum marul nu (mai) are curaj sa faca mere.
   Adversarul nu te domina deplin atunci cand te infrange in lupta directa, ci atunci cand te simti tot infrantul lui si pe timp de pace. Or, societatea este un adversar heterogen in componenta, dar omogen in represiune: iti pune genunchiul in gat ca sa taci; si tu taci; dar in tacerea ta mai faci un lucru: pui genunchiul in gatul celor de langa tine. Societatea nu este un adversar constient de sine si, ca atare, nu poate complota impotriva ta, ca individ. Si atunci, de ce? Daca societatea suntem tot noi, de ce ne batem siguri joc de libertatea noastra? De ce ne crestem copiii in aceleasi miciuni care ne-au dus si pe noi la nefericire? De ce suferim in tacere, de ce nu ne spunem adevarul nici macar noua? Si, mai ales, de ce facem din nefericire ura, din saracie ranchiuna, din constiinta propriei valori vanitate, din mana intinsa pe care o primim (pe care poate ca de multe ori ne-am dorit-o intens) o mana respinsa?
   Acestea nu sunt intrebari retorice decat in sensul ca raspunsul se pierde imediat in dorinta de a-ti conserva echilibrul moral asa cum e, chiar si artificial, mincinos si generator de durere tuturor, numai sa fii linistit. Sunt tentat deseori sa caut linistea somnului in locul bucuriei victoriei asupra acestuia. De ce, asadar? Din lasitate, din lipsa puterii de a spune “nu”. Dar, in continuare, de unde aceasta lasitate? Cel mai simplu raspuns ar fi ca din spirit de autoconservare. Dar, de fapt, nu de aici vine, pentru ca ai putea sa-ti conservi demnitatea, sa zicem, si nu somnul dulce. Asta insemna ca lasitatea vine din prioritatile fiecaruia. In varful prioritatilor majoritatii sta ”sa fii normal”. Aici se inchide un cerc care, prin incremenirea la care duce si prin caracterul sau universal, este vicios.
   Si tousi, chestiunile acestea te pot duce usor spre analize sterpe, snoabe si, ca finalitate, triste, tocmai prin faptul ca servesc tot departarii vanitoase dintre oamenii care sunt in esenta la fel.
   Cand ajungi cu vederea dincolo de niste aparente, limitele care descriu asa-zisele componente ale presonalitatii unui om devin confuze. Toate se pierd, ramanand doar doua lucruri. Le puteti spune cum vreti: speranta si resemnare, bine si rau, sus si jos, viata si moarte, intuneric si lumina sau a supravietui si a cadea in prapastie. Prefer aceasta ultima pereche care are o mai mare putere revelatoare.
   Pentru ca, de fapt, de ce e trista viata, in mare masura? Pentru ca mereu pasim ezitant pe marginea prapastiei (de fapt, propria noastra prapastie); mai mereu incercam sa devenim cei ce am putea fi si mai mereu ramanem doar cei ce suntem. Or, ceea ce ne impiedica este un spirit distructiv, tentatia de a merge pe marginea prapastiei, chinul nostru cel de toate zilele pe care il traim singuri cu singuraticele si obositele noastre complexe si naluci interioare care ne impiedica sa deschidem ochii si sa ne bucuram de vitalitatea vietii.
   Nu e trist ca murim. E natural sa murim. E trist ca toata viata ceva din noi – mizeria morala, gregaritatea, inefabilul care ne face sa privim lacomi in prapastie - ne impiedica sa traim. E trist ca murim singuri.

Mihnea, 2005



inapoi