o viata de rahat


   “Acum, cand incredibilul s-a intamplat…” cam asa ar suna orice inceput de vorbe adevarate despre cocina in care traim. Incredibilul realitatii iremediabile sta deasupra noastra ca o prevestire.
   La mariginea unui drum aglomerat, in zgomotul monoton al masinilor care trec mereu suierand in viteza in drumul lor spre munte, langa un lac unde daca vantul bate se fac mici valuri, printre balarii indiferente acoperite de praf ca si florile artificiale de langa, sta poza lui, privind plin inainte, de ca si cum ar conta. Si imediat langa ea, de nedespartit, poza baiatului care a murit impreuna cu el. Crucea neagra, si ea prafuita, parca adusa astfel la realitatile de musuroi care domina peisajul: gri. Si apoi, datele… s-au nascut in zile diferite, ani diferiti, locuri diferite; au trait separat… dar pana la urma au murit in aceeasi zi, intre aceleasi fiare fara viata, in aceeasi curba nenorocita. Sa traiesti 21 de ani ca sa mori luand o curba… pe de alta parte, si sa traiesti 81 ca sa mori cedandu-ti o bucata de muschi in piept… tot rahatul ala, tot victime, tot cosciuge, tot gropi acoperite in timp ce copii se nasc spre viitoarea lor moarte, tot degeaba. O minciuna, o mare minciuna, cum ca moartea ar avea ceva special, inaltator, ca o incununare aproape sau, pe de alta parte, ca o scapare spre o lume ideala… cand de fapt sunt doar viermi, praf, lacrimi si multi dar total indiferenti curiosi, curiosii tragediei altora.
   Cand imi amintesc parca totul e in lumina si caldura, pentru ca ne vedeam doar vara si e atat de departe ca parca si imaginile de atunci devin sterse ca pozele vechi… cum ne dadeam in leagan amandoi vorbind din auzite despre cum e sa ti-o pui cu o fata, cum ne-am facut mitraliere din lemene batute in cuie, cum jucam carti si ne ofticam, cum odata am coborat in pivnita, in intunericul rece si eu mai aveam un pic sa fac pe mine de frica, cum ne-a dus tatal lui la Sinaia si ne-am dat in masinute busitoare si apoi am mancat pizza… ce e mai aproape de definitia cuvantului “incredibil” decat faptul ca ai mancat o pizza cu un om care acum nu mai e decat in amintire si al carui schelet e undeva la doi metri sub pamant?
   Linistea sufleteasca vine cu pretul indiferentei egoiste.

Mihnea, 2008



inapoi