O viata de normalitate


   Au trecut 14 ani. Copiii de atunci sunt acum tineri. Tinerii de atunci au devenit adulti, adultii batrani iar batranii au devenit si mai batrani sau au murit. In 14 ani s-a plans, s-a ras, s-au nascut copii, s-a baut bere, s-au succedat guverne, s-a iesit in strada la victoriile Nationalei, s-a vazut eclipsa de soare, s-a mers la mare, s-au sarbatorit revelioane, s-au inventat vedete, au inceput si s-au sfarsit povesti de dragoste. Lumea a trait sau, in orice caz, a supravietuit.
   Si totusi, exista oameni care nu au trait, ci au murit. Au murit violent, in mod evident fara vina, la ceea ce numim revolutie, in decembrie 1989 si in iunie 1990. Pentru simplificare, ma voi referi numai la acestia, insa miile de oameni chinuiti si omorati in toata perioada comunista nu numai ca nu trebuie uitati, ei trebuie purtati mereu in noi, ca si cei ce au suferit in alte perioade totalitare. Se spune "Mortii cu mortii, viii cu viii". Asa este. Orice incercare reala de a fi mortii cu viii este sortita esecului si morbiditatii absurde. Viii cu viii; sau, altfel spus, viii cu viata. Este drept ca viata sa fie frumoasa, diversificata, vie. E nedrept insa sa fie precum ea, de fapt, este.
   Au trecut, asadar, 14 ani. Cei morti au trecut in legenda, cum toti trecem intr-un fel sau altul. Cei vii cunosc legenda, dar traiesc numai cu intuitia formei, nu si a fondului acesteia. Spun asta datorita efectelor care sunt vizibile. Lumea in general si lumea romaneasca mai ales este variata, este in multe feluri. Oricum, nu se poate spune ca lumea nu e linistita.
   Defectele despre care voi vorbi tin de natura umana, nu numai de felul de a fi al romanilor. Insa aceste randuri nu sunt de pura teorie. Eu practic - nu teoretic - traiesc in Romania. In plus, daca anumite conceptii negative exista oriunde in lume, numai in anumite tari, cum e Romania, aceste conceptii se institutionalizeaza tiranic. Ca atare, voi vorbi despre romani asa cum ii simt. Nu ma refer la toti ci la majoritate, care prin trista sa omogenitate face substanta notiunii de roman.
   Romanii sunt linistiti. Perplexitatea e cel mai important loc comun al nostru. Perplexitatea ca mod de viata are mai multe ipostaze, dintre care cea ascetica - in cazul cel mai fericit doar in aparenta e vorba de perplexitate -, cea a idiotilor si cea a celui care se perverteste intru gandul ca e un om obisnuit, marunt, fara putere de decizie si care nu poate impiedica desfasurarea normalitatii, producerea asteptatului, a evidentului, indiferent de natura acestuia. In aceasta categorie intra majoritatea romanilor. Este extrem de intalnita ideea ca "omul trebuie sa-si vada de treaba lui". Este fara indoiala ca, de fapt, asa si este. Ramane numai de vazut care e treaba omului. Daca treaba omului e legata de binele sau si al celor apropiati plus doza elementara de bun simt, de respect pentru ceilalti, atunci e in regula. Dar care e binele omului? Este oare numai sa aiba ce manca, cu ce se imbraca, sa poata sa mearga la film sau sa cumpere cadouri copiilor, sa vada meciuri la televizor, sa aiba o casa si o masina, sa iasa la iarba verde in week-end-uri sau sa plece vara la mare?
   Despre animalele din marile gradini zoologice putem presupune ca au spatiul necesar si cam tot ce le trebuie. Putem in aceste conditii spune ca ele sunt libere? In sensul care tine de natura primara a animalelor, da, ele sunt libere, pentru ca la un prim nivel libertatea este capacitatea de a-ti satisface neoprit de nimeni dorintele.
   Dar daca ar fi oameni in locul animalelor? Ar mai fi ei liberi? Nu, n-ar mai fi; pentru ca omul are si o natura secundara care il face sa fie om dar care, prin esenta ei verticala, complica problema libertatii. Astfel, intr-o exprimare intuitiva, libertatea este puterea vitala de a incerca sa te eliberezi continuu de non-libertati. Non-libertatile sunt minciunile imperative din noi sau din afara noastra, nedreptatile sau, in ultima instanta, crimele.
   Romanii, linistiti cum sunt, au un cronic apetit pentru normalitate si o exigenta severa in pastrarea acesteia. Pentru romani, sireti cum sunt, anormale sunt doar acele lucruri pe care ei cred ca le pot domina sau, mai bine spus, numai acelea care nu sunt aparate de o instanta superioara. Romanii, lasi si plini de exces de zel in lasitatea lor, inventeaza o multime de instante superioare.
   Ca pentru orice oameni, pentru romani nu e normal ca cei morti sa fie uitati. Ca cei omorati sa fie uitati, nici atat. Problemele apar nu atunci cand vorbim despre o crima pasionala din vreun sat, ci atunci cand vorbim despre o crima generalizata din orasele mari ale tarii, cand vorbim de sute de crime. Poti oare sa crezi atat de mult si atat de orb in faptul ca asa a fost sa fie, ca asa e pe la revolutii, ca acesta e jocul istoriei si ca, de fapt, oricat de regretabil ar fi, e normal ce s-a intamplat? Soldati care s-au impuscat intre ei, care au primit ordin sa traga in civili, camioane care au trecut peste copii, lupte pentru putere furibunde intre grupuri de comunisti fara obraz, preluarea puterii de catre cel mai abil dintre ele. Cam aici s-ar putea replica "Ce puteai sa faci?". Ei bine, puteai sa nu consideri normal ce s-a intamplat, fara sa te patezi astfel in nici un fel cu sangele proaspat. Insa din lasitate, romanii considera toate aceste lucruri teribil de normale.
   In continuare, din dorinta de a se agata de o minciuna care sa le justifice micimea, romanii cred gogoasa cu teroristii si cred ca e normal ca, pana la urma, nici unul sa nu fi fost prins. Din invidie pentru curajul unor tineri care demonstrau in Piata Universitatii impotriva comunistilor care iarasi ii conduceau, romanii gasesc normala atitudinea presedintelui de atunci si - e normal - de acum de a chema minerii la Bucuresti. Considera normale crimele si devastarea care au urmat. Nu numai normale ci chiar laudabile. Sa nu uitam ca au existat locuitori ai Bucurestiului, mai ales femei, care i-au intampinat cu flori pe mineri ca pe niste salvatori ai umanitatii din ghearele barbariei studentesti. Tot normal considera faptul ca Regele nu e primit in tara, doar fusesera mintiti ani de-a randul cu imaginea vagoanelor de aur pe care acesta le-ar fi furat de la popor. E normal chiar si faptul ca strainii incep, din nou, dupa entuziasmul de inceput, sa se fereasca de romani; plini de ura specifica invinsilor, acestia din urma sunt convinsi de faptul ca oricum vesticii au ceva cu ei. Normala e si hotia si coruptia care domina tara pentru ca ei insisi sunt, macar ca intentie, hoti si corupti. Apoi, pentru romanul tipic lipsit de cea mai vaga urma de gandire cat de cat libera, acel roman care isi doreste ca vremurile sa se intoarca si sa fie din nou condus cu autoritate, e normala tendinta catre un partid unic, de stanga, criptocomunist. Exista si unii care sunt atrasi spre un extremism de circ, de un nationalism agresiv si fatarnic in care se complac pentru ca e foarte placut sa afli ca, de fapt, tot raul e din cauza tiganilor, ungurilor si americanilor. Cert e ca, pe la noi, normalitatea merge mana in mana cu nostalgia legata de cozi, de salariul unic sau de iesirile la iarba verde de 1 Mai sau de 23 August.
   Insa poate cel mai trist e faptul ca daca cineva incearca sa aminteasca de ce a fost, de cei omorati, oamenii il privesc ca pe un anormal. Mai mult, sunt plictisiti intr-un mod aproape agresiv de acest subiect, ceea ce e culmea porcariei.
   In tot acest timp orice cuvant impotriva tarii, a "patriei", e anormal. Romani nu vor sa stie ca numai atunci cand un popor sau un om isi priveste deschis defectele el le poate depasi. Romanii, lasi, invidiosi si plini de resentimente, sunt mari patrioti, evident, mai mult cu vorba. Acest patriotism furibund se datoreaza indoctrinarii gretoase care a inceput la gradinita, a continuat prin filme sau carti sau cenacluri facute sau scrise neadevarat si prin urmare prost si s-a desavarsit prin traiul de zi cu zi in sanul natiunii.
   Patriotismul nu poate fi prin el insusi. Iti trebuie argumente ca sa fii patriot sau, in orice caz, ca sa-ti confirmi patriotismul. Asta pentru ca inainte sa fiu roman sunt eu.
   Tin la tara asta; e inevitabil. Stiu ca exista posibilitatea de a regasi oriunde m-as duce si cu oricine as fi dezamagirile care ma fac sa parasesc un loc sau o persoana, samanta lor fiind, de fapt, in mine. Stiu ca atunci cand speri mult de la un lucru exista o mare probabilitate ca gasindu-l sa fii dezamagit.
   Pe de alta parte, mai stiu ca viata e numai una si trece repede. Deja in cazul meu un sfert a trecut. Punand acestea alaturi de tot ce am scris si tragand linie, cum as putea sa spun ca nu ma gandesc sa plec din tara asta?

Mihnea, 2004



inapoi