O plimbare in parc


   Caut o banca. E o zi insorita si parcul e plin. Mai intai am trecut prin locurile de joaca ale copiilor. Galagie mare. Apoi, terenurile de tenis; sunetul rachetei lovind mingea. Am ajuns in partea unde erau concentrate perechile. Perechi tinere, imbratisate; unele mai distante; doi oameni ce par mai in varsta. Intr-un sfarsit, cautand in continuare o banca, am ajuns in regiunea parcului in care stateau batranii. Zgomotul de zaruri si sporovaiala iscata la o masa de sah. Totul era despre mutarea unui cal. Iata-ma acum oprit in zona special amenajata pentru caini. Aici, intr-un ocol, sunt numai cainii si stapanii lor, imprejmuiti de un gard. Eu stau in afara imprejmuirii si ii privesc. Mi-e frica sa intru - sa nu ma muste. Tocmai au trecut pe langa mine niste fete la vreo 12-13 ani care, bineinteles, vorbeau de un baiat, banuiesc ca mai mare. Apoi a trecut o bunica cu nepotul ei. Vorbeau de un pufulet. S-au indreptat spre iarba si am auzit: "Sufla in pufulet!". Copilul incearca sa sufle intr-o papadie. Acum trece si o batrana cu o basma rosie in cap si cu baston. Doi copii de vreo 3 ani fiecare, cu mamele dupa ei, s-au vazut si fug unul spre altul. Baietii cu caini arunca o minge de cauciuc si aplauda cand cainele lor o aduce. O pereche se saruta indelung. Apoi, ea pare suparata. Pe el il cheama Costin. Trei baieti de vreo 20 de ani, dupa mers parca ar fi la un agatat permanent. Pe jos o gaza care, dupa aripi, pare zburatoare. Totusi, se taraste. Nu am ce sa-i fac. In spatele meu muzica de la radio.
   Lumea e un spectacol. Ca si culorile unui caleidoscop, te prefaci din spectator in actor si din actor in spectator.
   S-a lasat un pic racoare. Au inflorit castanii. Oamenii trec in continuare prin fata mea. Eu sunt spectacolul lor, ei al meu.
   Un caine, cum zice lumea "un caine vagabond" , a venit la mine dand din coada. Nu am nimic sa-i dau de mancare dar il mangai putin. E nedrept. Toti cainii au stapani, au spatiu de joaca si au mancare din belsug. Sigur, cu oamenii nu e asa. E mai bine sa fii lupul din fabula lui La Fontaine.
   Un baiat de vreo 16-17 ani, inalt, vine cu mama de la cumparaturi, cu doua plase pline. Ea vorbeste, el tace. Banuiesc ca ar vrea sa fie acum cu o fata, nu din nou cu mama.
   Or, fiind un spectacol, lumea iti ofera peisaje pentru gandurile tale, ganduri care sunt generate de alte peisaje asemanatoare. Atatea chipuri, atatea destine, atatea lacrimi inabusite si atatea minciuni.
   Si totusi, dupa toate astea, raman unele lucruri: "pufuletul" copilului, tacerea cainelui, vrabiile din pomi sau racoarea care mi-a inghetat mainile. Si, de ce sa nu spun, multe, multe, multe altele.

Mihnea, 2004



inapoi