O crima


   La inceputul anilor ’50 intr-o inchisoare de la marginea Pitestiului s-a desfasurat un experiment sinistru: reeducarea fortata.
   Cine erau cei supusi reeducarii?
   Majoritatea studentilor arestati pe motive politice. Mai precis, era vorba de fosti legionari, taranisti, liberali, regalisti si social democrati sau chiar si de oameni condamnati pentru favorizarea unui „dusman al poporului” sau pentru simpla suspiciune ca ar unelti impotriva regimului.
   Cine erau reeducatorii?
   Erau tot detinuti. Condusi de o figura demonica, Eugen Turcanu, fost legionar, acum fanatic comunist, studentii-reeducatori aplicau un regim de teroare celorlalti detinuti.
   Care era scopul reeducarii?
   Crearea „omului nou”. Or, avand in vedere ca omul nou deriva din omul vechi, oamenii vechi trebuiau sa devina oameni noi. Care erau cei in care schimbarea putea surveni inca? Tinerii. Care dintre tineri erau cei mai susceptibili la „misticism”, scepticism, atitudine? Care avusesera cel mai energic contact cu celelalte partide, in mod special cu cel legionar? Studentii. Scopul reeducarii era scoaterea „putregaiului” din ei. Nu mai conta care era mai exact acest putregai, care era masura in care ai fost inchis pe drept; odata ce erai acolo, aveai sa fii reeducat. „Exploatatorul” avea sa moara.
   Cum se facea reeducarea?
   De fapt, in raspunsul la aceasta intrebare e continut sinistrul, teribilul, inimaginabilul. Cheia reusitei era teroarea. Secretele terorii erau tortura fizica si psihica permanenta. Daca tortura era prezenta in toate inchisorile politice din Romania, tortura permanenta era posibila doar la Pitesti pentru ca numai aici calaii stateau mereu cu victimele, fiindu-le colegi de celula. Dar de ce s-ar fi torturat detinutii politici intre ei, mai ales ca in mod clar exista o potentiala solidaritate intre acestia?
   De frica. Cei care dadeau cu batele in capul altora o faceau pentru ca ii durea prea tare capul de la batele primite. Eugen Turcanu si partial cei din primul sau grup nu primeau, doar dadeau. Trebuie spus ca inaintea inceperii experimentului, Turcanu, sub indrumarea atenta a Securitatii, a format un nucleu de vreo douazeci de detinuti in jurul sau. Se auto-intitulau Organizatia Detinutilor cu Convingeri Comuniste (ODCC). Acestia au avut parte de tot sprijinul conducerii inchisorii care a inchis ochii la tot (ba chiar a si incurajat multe abuzuri), lucru de o importanta vitala in intelegerea crimei care s-a petrecut la Pitesti.
   Nu aveai voie sa vorbesti omeneste cu un alt detinut, nu aveai voie sa il incurajezi, nu aveai voie sa il ajuti. Daca faceai aceste lucruri, erai acuzat de „ajutor legionar”. Cei de langa tine erau constransi sa te parasca. Crearea omului nou implica moartea personalitatii celui vechi. Asadar, nu aveai dreptul sa fii altfel. De mancat, mancai ca animalele, direct din gamela de pe podea, aplecat si cu mainile la spate. Bataia era o regula. Erai batut pentru ca nu dormeai regulamentar, pentru ca refuzai sa lovesti un alt detinut (omul nou, neavand pareri, nu trebuia sa aiba nici retineri in executarea directivelor noii justitii); s-au organizat si batai la gramada, cei cu bata fiind bineinteles reeducatorii. Erai batut pentru ca nu recunosteai ce facusei si ce nu facusei, erai batut „in general”. Trebuie spus ca Turcanu avea o imaginatie groaznic de productiva si o perseverenta fanatica in ceea ce priveste tortura. De exemplu, se stie ca a jucat pe corpul unui detinut pe care vroia sa se razbune pentru o chestiune mai veche pana cand l-a omorat. Ii persecuta in mod special pe baietii de preot sau pe studentii la teologie. In timpul Pastelui din 1950, Turcanu a organizat o parodie demonica a unei slujbe religioase. Ca amanunte, complet necesar de stiut, Sfanta Fecioara Maria era numita „Marea Curva” iar detinutii erau „botezati” cu rahatul strans in tineta.
   Demascarea era structurata in patru etape. Mai intai treceai prin demascarea externa. Iti demascai toate cunostintele. Poate ca nu cunoscusei criminali legionari. Dar poate ca stiai destui oameni care il admirasera pe rege, care iti marturisisera ca nationalizarea si/sau colectivizarea erau nedrepte, poate ca stiai fete care umblasera cu ofiteri germani, poate ca avusesei profesori care facusera anumite aluzii neconforme cu noua ordine. Si, dupa ce iti mai zguduiau capul cateva zeci de bate, deveneai sigur de veridicitatea acestor fapte, ba chiar iti aminteai in mod miraculos altele noi, care lamureau situatia si care faceau din acei oameni niste perfizi exploatatori care, datorita demascarilor tale, urmau sa ajunga pe mana justitiei populare.
   Urma demascarea interna. In aceasta faza tintele erau colegii de celula sau chiar reeducatorii si personalul inchisorii. Orice apropiere, orice lovitura mai blanda pe care o primisei, mila de care te bucurasei, toate trebuiau acum marturisite; si toti erau pedepsiti, descurajand astfel orice urma de solidaritate umana.
   Adevarata crima ia contur odata cu cea de-a treia faza, demascarea morala publica. Dupa atatea torturi, ajungeai sa vezi mai limpede situatia: iti dadeai seama ca ai fost intotdeauna un porc ordinar, ca ai supt, impreuna cu familia ta ordinara, sangele poporului. Sigur ca deodata iti aminteai ca tatal tau fredona cantece legionare, ca omorase in campania din U.R.S.S. zeci de bravi soldati sovietici, ca in timpul rebeliunii torturase evrei, ca, in sfarsit, era un betiv si un desfranat. Daca era preot, cu siguranta ca nu inmormanta un om fara un vitel, asta in timp ce profita de inocente fete de taran. Mama ta – nici nu mai stii cu cati se culcase. Apoi urma fratele, sora, bunicii, totul, totul, totul.
   Cu cat inventai mai mult, mai de necrezut, cu atat aveai sanse mai mari sa ajungi si tu unul dintre cei care dadeau cu bata si astfel sa scapi de tortura. Si totusi, lucrurile nu se opreau aici. Testul cel mare abia acum venea: daca erai cu adevarat nou, atunci acum trebuia sa o dovedesti aplicand aceleasi metode in cazul unui coleg de celula. Astfel, din victima deveneai, si tu, calau. Acum, constiinta crimei pe care si tu o comiteai garanta pastrarea secretului.
   Care a fost soarta reeducarii de la Pitesti?
   In prima faza a fost un succes. Cateva zeci de studenti au devenit reeducatori. Insuccesul de ansamblu a venit atunci cand s-a incercat exportarea fenomenului in alte centre concentrationare: Gherla, Ocnele-Mari, Targu Ocna, Canal. Din motive obiective – contactul apropiat cu populatia, varsta inaintata a detinutilor, imposibilitatea pastrarii terorii intre patru pereti (asa s-a intamplat la Canal), totul a devenit o povara pentru regimul comunist. Exista o limita peste care daca se trece este anulata frica. Orice regim totalitar e in pericol in acest caz, stiut fiind faptul ca singurul lucru care mentine un astfel de regim la putere este frica.
   Grozaviile de la Pitesti trebuiau ascunse precum gunoiul sub covor. Printr-o actiune tipic stalinista, dupa un proces inscenat, comunistii l-au executat pe Turcanu si pe unii dintre acolitii sai, disculpandu-se astfel de mizeria pe care tot ei o generasera si o intretinusera. Un lucru trebuie sa fie clar: nefiind nicidecum niste victime, cei din primul grup de calai au fost doar niste unelte ale Securitatii si ale comandantului al acesteia, Nicolschi, care, de altfel, a fost initiatorul experimentului.
   Securistii s-au inselat insa: au existat reeducati care s-au des-reeducat si au vorbit. Daca ei n-ar fi vorbit nici tu nu ai fi citit acum.
   Care e rostul?
   Au trecut mai bine de 50 de ani de atunci. Intrebarea este urmatoarea: timpul spala sangele? Nu ar trebui sa il spele; in lipsa pedepsei sau macar a caintei, crima este eterna. Insa realitatea nu e cum ar trebui: sigur ca, de fapt, imi pasa mai putin, din pacate, de cei care au murit torturati cu mii de ani in urma in vreun taram indepartat, fiind poate vinovati de crime care, la randul lor, s-au stins in timp decat imi pasa de cei de la Pitesti. Si asta mai ales pentru ca nu se poate sa nu ne gandim la acest fapt: criminalii din centrele concentrationare din Romania sunt de varsta bunicilor nostri; securistii de mai apoi, din epoca Ceausescu, sunt de varsta parintilor nostri. Sigur ii mai vedem la piata, la cinema, prin parcuri, poate plimbandu-si nepotii, dar si la televizor, explicandu-ne cum se pune problema. Aceasta argumentare nu e un indemn la ura, ci la dreptate. E drept sa condamnam crimele nazistilor sau pe cele ale legionarilor. E drept deci sa condamnam si crimele comunistilor. Am observat ca tocmai atunci cand aduci vorba despre acestea din urma lumea se eschiveaza. Am ales sa amintesc mai sus unele amanunte socante – foarte putine din cate sunt - tocmai pentru ca atunci cand citesti sa te poti simti acolo. Sa te simti batjocorit, batut, chinuit. Numai empatia duce catre adevar. Si tu puteai fii acolo. Daca nu pricepem asta suntem orice, dar oameni nu. Nu meriti sa fii om cand privesti cu indiferenta fapte neomenesti comise de „oameni” impotriva oamenilor. Ce poti schimba, te intrebi? Pentru inceput, viata ta. Uitarea vietii distruse a altor oameni ca si tine – care poate nu si-au mai putut plimba nepotii prin parcuri - poate avea loc doar cu un pret: uitarea propriei vieti.

Singurul scop al acestui articol este acela de prezentare pe scurt a unei crime celor care nu o cunosc sau celor care au uitat-o. Am scris acest text în urma în urma parcurgerii a două cărti: „Fenomenul Pitesti” de Virgil Ierunca si „Patimile după Pitesti” de Paul Goma.

Mihnea, 2005



inapoi