nimic de spus


   Nu e nimic de spus. Ce din ce as putea spune nu isi are reala origine in una dintre astea: refulare, teatru, aroganta, indiferenta mascata, formalism, imitatie?
   Nu e nimic de spus si pentru ca nu prea e nimic pe care sa-l pot schimba cu adevarat, atat in legatura cu lumea “din exterior” cat mai ales in legatura cu mine, nu ca asta ar fi altceva decat o impartire artificiala.
   Nu e nimic de spus. Si stii de ce? Pentru ca acum o luna o fata s-a sinucis. Mai tarziu, cand am aflat, m-am intrebat ce faceam eu in timp ce ea se pregatea sa moara. Eram satul de ziua incarcata prin care treceam. Ma enerva pana si ploaia care innegrise cerul. Si apoi, chiar pe la ora la care ea s-a aruncat in gol, stii ce faceam? Eram din nou nervos. De ce? Pentru ca scapasem o lampa de birou din mana. In cadere atinsese peretele si sarise un pic varul… ma gandeam: “ce ghinion!”… intelegi? De aia, chiar de aia, nu e nimic de spus.
   Intr-o zi eram pe malul unui lac dintr-un parc. Peste tot in jur, lume multa. Aveam o minge de tenis in mana. Si ce crezi? Mi-a venit sa o arunc. Cat mai departe, cu cat mai multa ura, poate si sa strig atunci cand sparg regula aruncand-o… ca atunci cand strangi zapada in mana pana te dor oasele de frig… numai ca sa simti viata din exceptie. M-am gandit: “Ce ma opreste sa o arunc? In nici un caz zgarcenia ca pierd o minge. Atunci, e sigur: frica de privirile strainilor din jur, frica de eternele calificari: penibil, ciudat, nebun. Dar lor nu le pasa de mine, sunt umbre, nu oameni, asta e viul adevar. Si totusi, si totusi, si totusi... " Nu e trist numai ca murim, e tragic faptul ca murim dupa o viata in care nu am avut curaj sa facem ce vrem, in care nu am avut curaj nici sa vrem sa facem ce-i drept, adevarat si invers mortii din jur si din noi, multumindu-ne sa vrem doar ce se vrea. Nu e nimic de spus pentru ca intreaga viata pare un sir de mingi nearuncate.
   Am fost odata la barbara gradina zoologica de langa Bucuresti. Un vultur era inchis intr-o cusca atat de mica incat, daca ar fi incercat sa zboare, nu ar fi reusit sa dea de doua ori din aripi. Si cu toate astea, manca in continuare din mana calailor sai, se agata degeaba de o viata care nu ii va mai aduce nimic altceva decat suferinta; supravietuia asadar, sub privirile neghioabe si indiferente, cu aripile de forma, amintind trist de ce ar fi putut sa fie. De ce oare cand a iesit din ou nu a fost inarmat si cu capacitatea sinuciderii prin infometare in asemenea conditii?
   Mi-a venit acum in minte “Un artist al foamei” a lui Kafka. De ce sa citesti biblioteci intregi de minciuni pretioase si sa devii asemenea lor, cand poti sa citesti o mica povestire cum e asta si sa ai sansa de a avea, macar o clipa, sub ochii tai esenta tragica a vietii, ca un rau de strigate innabusite, ca un sir de cruci negre, ordonate si tacute pe fondul cerului albastru?
   Nu e nimic de spus nu numai pentru ca nimic nu merita spus, ci si pentru ca, daca dai la o parte si mai multe cortine, chiar nu exista ceva de spus, pentru ca lucrurile care par de spus provin din disperarea noastra inventiva, din nevoia cronica de a ne agata de orice, de orice, de orice. Si cum ar putea fi ceva de spus cand singurul lucru etern e tacerea?

Mihnea, 2008



inapoi