marea impacare


   Amintirile sunt un argument al vietii noastre. Sunt garatia faptului ca suntem, totusi, inconjurati de caldura. Asta pentru ca memoria are proprietatea de neinlaturat de a face din cenusiu alb, de a face uitat raul si de a mitiza binele. Este, fara prea mare indoiala, un mod de aparare. Aproape ca suna a truism sa spui asta. Dar rar este spus cu continut cu tot, deseori fiind doar o cutie goala, ca atatea altele, preumblata prin fata spectatorilor teatrului pe care tot il (ti-l) joci.
  Spuneam mai sus ca amintirile sunt garantia faptului ca suntem inconjurati de caldura. Pentru toti exista un „mai bun” ipotetic proiectat in posibilul care se spune ca te trage inainte sau care, oricum, te mentine in viata. In spatele placerii de a-ti „depana amintirile”, de a te uita la poze, sta satisfactia de a retrai sentimentul de a fi tu pe care il aveai in timpul in care acele amintiri luau nastere. Aceasta este, probabil, cauza pentru care oamenii idealizeaza trecutul personal (si, prin asociatie, pe cel colectiv): pentru ca sentimentul de a fi in propria piele era mai putin sifonat. Sunt multe lucrurile care duc la alterarea acestui sentiment, de la durerile de spate pana la stingerea unor pasiuni, de la pierderea unor prietenii la inchiderea unor drumuri.
  Am scris de multe ori despre lucruri asemanatoare poate pentru ca de multe ori ma pun pur si simplu pe scris, fara sa am un subiect ales dinainte. Nu pot sa nu observ ca ajung mai mereu la aceleasi subiecte: trecerea timpului si urmele ei, perspectiva generatoare de haos a mortii, amintiri. Asta ma face, pe de o parte, sa ma simt prost gandindu-ma ca sunt cel putin atate lucruri de scris pe cate nedreptati exista, adica nenumarate si totusi eu tot ajung aproape in fiecare articol aici, dar, pe de alta parte, trebuie sa nu fiu de rahat crezand ca autenticitatea are vreo conotatie statistica. In definitiv, normal ca scriu mereu despre aceste cateva lucruri daca ele sunt nodul cauzelor si efectelor mizeriilor si bucuriilor.
  Oricum, e frumos sa-ti amintesti. Ce daca aparent nu are nici un rost? Toata viata ne raportam la practica pentru ca, in final, sa ramana din noi unul dintre cele mai putin practice lucruri pe care le-am avut: amintirea. Asadar, sa ne lasam deschisa pe cat putem (si parazitata de cat de putine minciuni ne putem permite) usa spre copilaria sau tineretea noastra. Sigur, vorbesc despre amintirile frumoase. Celelalte pot ingreuna si mai mult atmosfera plumburie in care te misti. Dar, ca sa spun o banalitate, depinde de ce om esti sau, poate mai aproape de adevar, depinde in ce etapa esti. Nu cred in etapizarea identica, schematica a diferitelor vieti, dar pentru cei mai multi vine o perioada in care nici amintirile frumoase nu iti mai provoaca altceva in afara de tristetea observarii evidentului contrast intre ce ai fost si ce esti. Personajul tipic al acestei etape este adultul casatorit, inchis aproape de tot in cele cateva fixe argumentari cu care se apara de monotona apropiere (uneori, prea lenta) a sfarsitului. In acest caz, observarea contrastului de care vorbeam ar provoca reactii prea dilematice pentru pastrarea unui fragil echilibru sufletesc. E, probabil, etapa in care omul se trezeste cu o noua expresie pe buze, aparent venita de nicaieri: „Pe vremea mea era altfel”. Aici se ascunde paradoxul, in faptul ca adultul proaspat imbatranit idealizeaza vremea de care, in afara unor scheme incremenite si rupte de realitate, nu mai vrea cu adevarat sa-si aminteasca. Acesta este unul dintre pasii importanti spre imbatranire.
  Cand suntem tineri, fiind revoltati, eventual in grup, la o bere, ca doar e cel mai comod, de felul in care se poarta batranii in autobuz, acasa (unde „batranii”=parintii), de ce pretentii „de lemn” au si, mai ales, de cum „nu ne inteleg”, de cum „nu-si mai amintesc de atunci cand erau tineri”, ne intrebam (unii, uneori): cum ajunge, de fapt, un om din tanar batran? Ce se intampla cu el atat de puternic si fara leac incat, la limita, dintr-un om devine altul? Doar cunoastem cu totii persoane despre care iti vine greu sa crezi ca au fost odata tinere. Si apoi, incet-incet, fara salturi, din scarba in scarba, din cearta in cearta, din neputinta in neputinta, din cearta in obosita cearta si, mai apoi, din dorita cearta in resemnata tacere, din post in post, tot frecand telecomanda ani si ani de zile, in sfarsit, din mizerie in mizerie, ne trezim intr-o zi in autobuz, spunand: „Tinere, nu crezi ca ar trebui sa te simti?”; ne trezim sperand ca tanarul se va dovedi obraznic si vom avea satisfactia unui scandal ca pe vremurile bune care sa ne faca sa ne amintim ca traim. Asadar, cum devine omul un alt om? Incet-incet.
  Avand in vedere lucruri de genul celor de mai sus si fiind intr-un moment „unic”, privilegiat, de aparenta oprire a timpului in loc, asa cum am nu prea fericita satisfactie sa traiesc de cateva ori pe saptamana, ma gandeam ce ar fi ca macar, cumva, un sfarsit frumos sa compenseze o piesa prost jucata. Pare cam livresc, dar, pe de alta parte, de multe ori in lumea asta ce pare devine si ce este. Adica, pana la capat, chiar stim care e susul si care e josul, ce este cu adevarat si ce numai pare ca este? In fiecare se pastreaza, adanc, copilul care se intreaba „Cum o fi lumea?”. Or, tocmai in legatura cu asta, ma gandeam la un mare ospat, la o mare petrecere, o mare impacare care ar avea loc la sfarsitul fiecarei vieti in mintea sau simtirea celui care trece, cum se spune, „in nefiinta”. Doar in el. Sa fie un fel de luare inapoi a ceea ce ti s-a luat si ti-ai luat cu mana ta, dar fara nici o urma de razbunare; mai degraba, sa fie o luare inapoi asemanatoare celei care se produce atunci cand, facandu-te covirg sub patura dupa ce ai inchis lumina, iei inapoi adormind tot ce peste zi s-a dus, adica tocmai visul din somnul tau din noaptea precedenta in care ai fost iarasi tu, nu cel cotidian, pe care il cunoaste lumea la serviciu si amicii in week-end-uri, ci tu. Iarasi, la aceasta mare impacare, ai fi mereu acelasi tu. Langa tine ar fi, bucurandu-va unii de altii, toti cei pe care i-ai cunoscut vreodata. Dar nu oricum, ci numai asa cum tu ai sperat (uneori numai cat o clipire) ca este sau poate fi fiecare in varful relatiei tale cu el, chiar si neinsemnata. Ar fi acolo, asadar, un uitat prieten din copilarie, fetele pe care ti le-ai inchipuit ale tale, despre care ti-a trecut prin cap macar o dată un timid „Ce-ar fi (fost) daca...?”, prietenii cu care pe parcurs te-ai racit; concis: toti cei care ti-au populat vreodata speranta.
  Pentru mine asa ar fi Raiul. Sa iti tot petreci viata pe care ai fi putut s-o traiesti – si pe care, numai tu stii ca, de fapt, ai fi meritat-o – si, pentru prima data, sa nu-ti mai pese tocmai pentru ca esti numai si numai intre cei care te iubesc, nepatati de nimic din ce a fost.

Mihnea, 2007



inapoi