Lacrima de claun


   Stiu ca de cand eram copil ma intrebam uneori in joaca “cum o fi in mintea altuia?”. Intrebarea asta ramane fara raspuns si acum, ca o maxima afirmare a suprematiei experientei asupra teoriei. Oricat ai stii despre lume si despre oamenii din jur, chiar cei din apropierea ta, nu poti stii daca sentimentul lor de a fi ei e asemanator ca atmosfera cu sentimentul tau de a fi tu.
   A fi integrat social inseamna a fi incadrat in norme.
   De fapt, sa spun cateva lucruri:
   1. Daca tu crezi ca un lucru sau un fel de a vedea lucrurile sau un criteriu de a imparti in mintea ta oamenii, e adevarat dar, in acelasi timp, stii ca iti face rau, in sensul ca te departeaza de centrul societatii si/sau de propria liniste, ce faci?
   2. Noi, mai toti oamenii, eu care scriu acum si voi care cititi, suntem cu totii foarte probabil norocosi ai sortii, ai arbitrarului existential. Noi ne-am nascut intr-un cadru normal, in familii normale. Am fost plantati pe pamant bun, in timp ce altii au fost aruncati in lume si pusi sa creasca pe stanci. Ma refer la cei care au trait prin orfelinate, pe la semafoare, prin scari de blocuri, fara ajutorul atat de usor ignorat al unui parinte, intre straini agresivi. Ne e scarba de ei. Daca ii ajutam, avem senzatia ca suntem un fel de zei ai caritatii. Ii consideram suboameni, chiar daca nu o recunoastem. Intoarcem capul cand trecem pe langa ei, ca sa nu ne stricam buna dispozitie, ca sa nu ne fie scarba de niste pantaloni pisati, de un vreun picior descarnat sau de vreo mana arsa; ii dispretuim pentru ca incearca sa ne pacaleasca, dar ne invatam copiii ca in viata trebuie sa-ti stii interesul si toate schemele alea care fac apologie oportunismului. Si cand ne facem ca ne pasa de ei – mai ales in teorie, fara rezultate practice, exact asa cum fac si eu acum – de fapt ne pasa mai ales de noi, sub o forma mitizanta si dupa ce le plangem de mila ne continuam viata, aparent fara a fi afectati, salutand superiorii in continuare cu gura pana la urechi si toate astea.
   3. Viata noastra e in esenta tragica. E tragica atat din cauza configuratiei ei exterioare, implacabile – ne mor parintii, ne mor iubitele sau sotiile, prietenii, murim si noi – cat si din cauza falsitatii pe care o folosim ca remediu pentru panica naturala provocata de gandul la moarte. Dar in a nu te gandi la moarte nu e numai o lectie sociala bine invatata, e si o anume perplexitate de vita. Cu unele putine si clare exceptii, nu ne pasa de tragedia altora, de stergerea lor cu buretele. Ni se tot spune ca e normal sa mori, ca moartea naturala, “de batranete”, nu e o tragedie, dar cu siguranta asta poate ca ar fi valabil din orice punct de vedere, numai al mortului nu, care acum nu mai e, e nimic, fara sa mai conteze pentru el daca a trait pe lumea asta 19 ani sau 79. Nimeni nu e pregatit in viata mortii, chiar daca si-a trait viata pregatindu-se. Oamenii nu “dau piept” cu propria moarte, ci sunt anulati de ea. Cand in anii formarii noastre, atat de ridicate in slavi de altfel, ni s-a definit teritoriul de ideatie, cand ni s-au pus in fata, etichetate si pline de emfaza, marile teme si directii de gandire, cand ni s-a delimitat cu creta sufletul, in tot timpul asta am ajuns sa nu mai putem gandi altfel moartea decat ca pe o trecere. Nu putem suporta ideea sfarsitului sec, fara speranta. Si cel mai greu de admis in legatura cu asta e ca astfel totul ar fi, cu adevarat, in zadar, daca excludem bucuriile tranzitorii. Adica unde se duc toate? Toate gandurile, supararile, iluziile, prieteniile si visele noastre din noptile prea scurte sau prea lungi, care pana la urma au fost doar prea putine, unde se duc? Te uiti la un mormant… o cruce rece, inumana, o poza formalista, ovala, parca facuta pentru a fi pusa la capul unui mort si numele omului care acum nu mai e, cu numele de familie trecut primul, cum altfel, doar normele societatii trebuie sa decida pana si in ceea ce priveste ultimul lucru care aminteste de tine. Unde se duce restul? “Nicaieri” e un cuvant care, folosit in sensul asta, darama de unul singur orice optimism social de doua parale, orice text adoloescentin despre puterea omenirii si a stiintei, orice rahat despre patriotism si datorie obsteasca. Un “Nu se poate!” surd, tarandu-se impreuna cu umbra noastra, ne acompaniaza inca din tinerete si e vocea neagra a disperarii noastre, e problema de nerezolvat.
   Cat de mizerabile par toate porcariile noastre vazute in lumina a naibii de cuprinzatoare a mortii, ca o agitatie a furnicilor sub un clopot de sticla, ca entuziasmul porcilor pentru mancarea care li se da in zilele de dinainte de taiere.
   Asadar, traim fara sa fi ales sa ne nastem, superiori altora fara a avea un merit pentru asta si avem in fata noastra moartea. Dar nici ea nu poate fi alegerea noastra, nu dupa ce am fost invatati ca, dupa crima probabil, sinuciderea este cel mai groaznic lucru, ba mai mult, cel care o face e un om slab, noi, ceilalti, fiind in pozitia de a ne felicita reciproc pentru cat de curajosi si puternici suntem. Eu nu cred nimic despre lasitate, e numai foarte trist, si atat de serios, atat de sumbru… cand auzi de cineva ca s-a omorat, cand te gandesti la ce o fi fost in sufletul lui, cand iti vine in minte ca poti lua o decizia care te face sa nu mai poti lua vreo alta decizie vreodata, ca nu te mai poti razgandi…
   Asadar, daca stii, ce faci? Sau, oricum, daca tu crezi ca stii, ceea ce e maxima apropiere de a sti, intr-un domeniu unde nu ai cum sa obiectivezi ce stii. Sa faci cum stii, s-ar spune. Si daca cum stii, daca varianta ta, iti surpa pamantul de sub picioare, ce faci? Iti schimbi parerea, te adaptezi. Dar daca a te adapta presupune participarea la o imoralitate, renuntarea la putine lucruri despre care tu crezi ca te fac sa fii altfel decat ceilalti, manjirea ta cu rahatul puturos al lumii (in care oricum esti bagat, dar care te poate inghiti de tot, pana ar deveni aerul pe care l-ai respira), ce faci? Adica daca stii ca-i rahat, cum sa mai zici ca de fapt nu e sau cum sa-l mai ignori? Si atunci, de ce ai face-o? De ce ai incerca sa te adaptezi, daca adaptarea ar insemna lucruri de genul asta? De ce, daca oricum iti joci singura carte in singura ta viata, de ce sa te manjesti? Sa-ti fie bine pentru ce, ca sa-ti minti mai sigur pe tine copiii? Pentru ca, tu stii, tu, ca un om norocos ce esti, oricat de mult ai cadea, e putin probabil ca vei atinge fundul… adica ai slabe sanse sa iesi din categoria extinsa a celor normali, sa ajungi sa cersesti la semafoare sau sa zaci singur, cu batrana bautura in fata, parasit de sotie si copii, in vreo bodega jegoasa. Nu ai prea mult de pierdut, in afara de propria liniste, care intr-adevar inseamna foarte mult, dar cred ca iti dai seama ce inseamna sa pierzi si sa fii pierdut abia atunci cand vine gerul si te gandesti nu ca trebuie sa-ti dotezi masina de iarna, ci unde o sa dormi la noapte sau daca o sa mai treci si de iarna asta fara degete amputate.
   Normal, cand scriu astea sunt intr-o anumita masura fals, jucand teatru, indragostindu-ma de himera uzata a baiatului destept, care da la o parte covorul pentru a arata mizeria ce zace sub el. Dar, in timp ce scriu, ridicand o clipa capul, am simtit; acum parca iarasi imi scapa, dar macar imi amintesc ce am simtit, de ce mi-am amintit: intr-o zi, intr-o banala zi, voi muri, cu adevarat. La fel ca un caine de langa un trotuar, spre care mergi si te gandesti “traieste sau e mort?”, pentru a vedea cand te aproprii ca e mort, ca e gol, ca s-a sfarsit, la fel, nu va mai fi viata in mine, nu voi mai fi eu in mine, nu voi fi nicaieri, voi inceta, in timp ce fostul meu trup va intra in tristul, inutilul si oarecum penibilul periplu ce dureaza 2-3 zile si care se sfarseste cu o groapa deschisa, apoi inchisa la loc. “A trecut in nefiinta”, se spune… dar nu treci nicaieri, ci numai te termini, ca o lumanare, persoana intai se mistuie in persoana a treia, cea in care vor fi concepute si frecate miturile formaliste ce vor constitui, cica, amintirile despre tine, nu ca ar mai conta pentru tine cum sau daca esti amintit, insusi “tu” nemaifiind.
   Ma vad in dificultate acum. Pe masura ce imi dau seama ca ma aproprii de incheiere ma gandesc cum sa fac sa termin memorabil, destept. Sunt asadar un claun, cu lacrimile tatuate pe obraz, cu zabetul incremenit pe fata: vorbesc despre moarte si ma cac pe mine in legatura cu incheierea unui text. Totul e o smecherie, chiar si in legatura cu moartea si asta si nu alt lucru e centrul tristetii.

Mihnea, 2008



inapoi