jos mastile, macar atat


   Chiar si a fi serios e intr-un fel o dovada de lipsa de profunzime, de lipsa a dorintei de a privi adevarul in ochi. Ochii adevarului sunt cei ai unei oglinde privite in intuneric, cu atentie, de aproape, ochi in ochi; sunt cei ai spaimei mute, dar si indiferente; sunt cei ai fricii, dar si ai indiferentei. Ochii adevaului sunt cei ai lacrimii tarzii, satule sa tot fie stearsa, sunt cei ai mortii, sunt cei ai mizeriei finale, sunt cei ai groazei fata de cine stii bine ca esti.
   Lasand la o parte snobismul care e de obicei sursa seriozitatii “de salon”, a fi serios pana la capat e a fi las. In sensul asta: vrei sa creezi impresia ca stai pe margine si privesti… cand de fapt, tu stai in centrul propriei drame.
   Imi amintesc un pasaj dintr-o carte in care la un moment dat, in timpul unei petreceri fantomatice, se striga: “Dati-va jos mastile!”. Si acum ma trec fiorii, si acum imi dau lacrimile. Nu am auzit multe lucruri la fel de triste.
   Lumea in care chiar ne-am da jos mastile e aceeasi cu lumea in care am trai pe veci: pe veci fericiti, pe veci vii, asa cum aici nu suntem, in lumina asta oarba.
   Nu seriozitatea e viata din noi, ci strigatul viitorului mort: disperat, disperat, disperat, al nostru, al tau, al meu. E marea de lacrimi de sub masca, e scarba de ziua de dupa moartea noastra. Si atunci oamenii – viitorii morti – vor merge la piata, vor traversa pe la trecerile de pietoni, vor manca, vor dormi, vor barfi, vor rade, vor face dragoste si uneori vor plange… toate in timp ce noi tocmai vom fi murit.
   Si atunci… sa fii serios? Sa explici, sa te interesezi, sa analizezi, sa progresezi, sa inveti, sa crezi? Nu… macar atat, sa nu crezi.
   Daca as umple o pagina cu adevarul despre viata as scrie “nu stiu nimic” pe toata pagina. Daca as umple-o cu adevarul despre mine as scrie “imi pare rau” de sus pana jos.

Mihnea, 2008





inapoi