Iluzia spiritualitatii


   Am să scriu în acest articol despre dosarele celor care au colaborat cu securitatea. Se spune în mass-media şi în analizele politice că această campanie se va autoconsuma sau se va epuiza din cauza puternicei mediatizări. Un lucru este cert însă. Românii sunt deja plictisiţi de acest proiect şi nici măcar nu înţeleg pentru ce este necesar sau pentru ce sunt acuzaţi acei oameni. Pentru că aşa cum ziceau unii şi alţii, “toţi românii au colaborat cu securitatea, asta însemnând şi indiferenţa unora“, punând accentul mai mult pe cei care au fost indiferenţi. Dar ceea ce m-a determinat în mod expres să scriu acest articol este declaraţia unor reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe, sau ai unor apărători oportunişti ai ei: “au făcut-o pentru supravieţuirea instituţiei şi binele ţării“. Care va să zică forma este mai importantă decât fondul. Biserica şi slujbaşii ei sunt mai importanţi decât enoriaşii. Dintr-o dată avem o răsturnare a valorilor spirituale. Turnătorii şi trădătorii devin eroi.
   Problema principală cu biserica ortodoxă română este că de multe ori este mult prea lumească, acţionează mult prea mult în tipologia populară: preoţi care îndeamnă enoriaşii să nu dea nimic cerşătorilor, preoţi care-şi valorifică funcţia cu atât cu cât parohia are mai multe suflete, preoţi care construiesc case parohiale la fel de mari precum bisericile şi cel mai important, preoţi, înalţi prelaţi linguşitori care se aşează smeriţi de-a dreapta diverşilor oameni politici pentru campaniile lor de imagine sau pentru câteva momente fotografice. Conform sondajelor din România armata şi biserica sunt instituţiile ce se bucură de cea mai mare încredere în rândul populaţiei. Biserica este cea mai veche instituţie din Estul Europei prezentă în memoria colectivă a oamenilor. Este de ajuns să ne uităm la lecţiile de istorie sau la legendele şi miturile naţionale din regiunea balcanică pentru a observa o simbioză între puterea politică şi cea religioasă: Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş sau alţi domnitori au construit biserici şi au fost poarta creştinătăţii, Slobodan Milosevic în iunie 1989 în timpul celei de a 600-a aniversări a bătăliei de la Kosovopolje a fost înconjurat tot timpul de un sobor de preoţi în timp ce vorbea despre bătăliile ce puteau aştepta poporul sârb. Chiar dacă trăim timpuri moderne şi instituţiile s-au emancipat, biserica ortodoxă rămâne la fel de strânsă de conducătorii politici şi servilă faţă de ei.
   Nu există nici un fel de dubii! Oamenii cred orbeşte în Biserica Ortodoxă, relevante în acest sens fiind reacţiile la aflarea intenţiilor PNL de a deconspira preoţii: “E culmea! Cu preoţii ce mai au acum? Parcă preoţii conduc România! “. În 900 de ani în sânul Bisericii Ortodoxe nu a a existat disidenţă, sau cel puţin nu au existat reuşite ale vreunui grup, iar acest lucru spune multe despre dogmatizarea din sânul bisericii, despre încercările de reformă şi acţiunea independentă faţă de puterea politică.
   În zilele noastre demonstrativitatea, fie ea şi religioasă, a devenit un discurs şi un program politic foarte bine interpretat de diverse personaje publice. O imagine comercială mult mai vandabilă decât ideea de democraţie parlamentară şi “gargara “ aferentă dezbaterilor publice.

Andrei, 2006



inapoi