Gri


   Cum sfarsitul teoriei nu e iubirea, asa cum s-ar parea, ci mai ales depresia cronica. Sigur ca teoria nu se termina niciodata in mintile noastre insetate de mitizare… dar cu vremea devine un hoit si, macar uneori, nu putem nega asta.
   Sa mergi pe strada cu pasii grei, tarandu-i dupa tine, sa ti se para foarte trist modul atat de sigur in care trecatorii vin si dispar, reci, necunoscuti, inexistenti intr-un anumit sens, si totusi atat de adanc infipti in originile starii tale. Sa simti nevoia sa stai pe o banca pentru a gasi un sprijin. Sa te uiti spre mainile tale pe fondul asfaltului gri si sa inghiti momentul, inca unul inghitit in tacerea de plumb.
   Un pix care nu merge, o carte care iti pica pe jos, o chestie din casa care mereu e stricata, niste adidasi care s-au rupt prea devreme, o replica jalnica intr-o discutie…. daca esti gri toate te fac sa te prabusesti. Sa ajungi sa spui ca esti satul de lumea asta imputita din orice, sa te intrebi pe bune cum vei mai continua atata amar de vreme.
   Ma uit la bunica mea. Cum sa crezi pana la capat in viata cand te uiti la batrani, cand stii ca au fost tineri, cand stii ca vei fi batran, cand stii ca peste maxim 150 de ani nu va mai fi nimeni pe fata pamantului care sa te fi cunoscut viu? Sa fii doar un nume, mai lipsit de profunzime si mai sters decat cea mai veche poza… iar apoi sa nu mai fii nici macar un nume, sa se asterne in ceea ce te priveste aceeasi tacere nenorocita ca si inainte sa te fi nascut. Pe bunica am cunoscut-o cand deja avea 50 si ceva de ani, dar era inca in putere. Vaduva de 30 de ani… o viata. Si acum a ajuns la etapa in care doar sta pe geam, nu mai iese din casa, nu o mai lasa genunchii si cred ca nu numai ei. Cred ca si simte totul atat de strain si atat de tarziu… am vazut in ultimii ani cum i-au murit toate prietenele. Eram obisnuit sa intru in bucatarie si sa o gasesc acolo, vorbind cu ele. Acum s-a lasat tacerea, ca o prevestire. Ma gandesc ca uneori moartea poate sa para pentru doi prieteni ca o despartire intre un barbat si o femeie: deodata nu mai esti cu acea persoana, poate fara sa stii exact de ce nu mai poti fi…. pe parcurs ai si uitat ca se va sfarsi si iata-te acum in fata evidentei crunte: nu mai poti schimba nimic. Cand ma duc acasa imi amintesc ca in cativa ani va muri si ma intreb de ce nu ma apropii mai mult de ea acum, de ce nu vorbesc mai mult, pentru ca apoi nu voi mai avea cu cine. Si mereu raman la stadiul asta, de intrebare. Ma simt neputincios... si daca as vorbi mai mult tot acelasi lucru e.
   Cred ca nu din patetism de doi bani ma gandesc acum la cum e cand mergi toamna prin octombrie-noiembrie si ridici capul spre pomii goi, fara frunze sau cu cadavre de frunze… cum se vad pe cerul gri, opac, ermetic inchis vietii. O da cerul instelat o impresie de nemarginire, de comuniune cu eternul, dar cerul de toamna e cel mai aproape de realitatea vietilor noastre.

Mihnea, 2008





inapoi