Globul de cristal


   Scriu textul asta ascultand “Tu” a lui Conexiuni. Imi trezeste niste amintiri. Ma face sa ma simt special. Ca atunci. Eram in clasa a X-a si aveam chef sa ma schimb. Ar fi usor acum sa spun si eu cum se tot spune ca “asa e varsta”, dar eu stiu si sper sa nu uit ca astea-s texte. Asadar, lucrurile de care-mi amintese piesa asta nu pot fi explicate prin faptul ca asa e varsta, de ca si cum toti am trece prin aceleasi lucruri la aceleasi varste, ca niste clone. Si totusi mint cand zic fara nuante ca voiam sa ma schimb. Adica uit sa amintesc niste adevaruri, cum ar fi ca nu am incetat niciodata sa mananc rahat, sa mint si sa joc teatru. Si totusi voiam sa ma schimb. Ma cam saturasem de frectiile clasice de liceu, de flirturile formaliste, de bursa combinatiilor menite sa fie afisate in recreatii si alte lucruri de genul asta. Si era februarie, era vremea urata si aveam o geaca pe care o uram, care ma umfla teribil; si era o fata la o alta clasa pe care o placeam de luni de zile, desi nu stiam nimic despre ea. Si cu toate astea mi se parea ca e ca si mine, bazandu-ma pe niste nimicuri: ca nu se comporta zgomotos pe culoare asa cum faceau alte fete, ca mergea mai mult plutind decat pasind, ca un fel de zana atat de feminina si ca avea niste pantaloni de fas largi, de ca si cum nu voia sa-si scoata in evidenta fundul. Imi si imaginam cum am vorbi noi de toate lucrurile, despre orice banalitate, cum ne-am impartasi dezamagirile si cum i-am barfi pe toti intre zambete si sarutari si tot restul. Si cand zic “tot restul” normal ca ma refer si la toate fantasmele alea cu care te poti imbata atat de usor dar care in context sunt doar triste. In fiecare luni si miercuri, mereu la aceleasi ore o priveam cum se duce la sala de sport… normal, colegii mei, de care ma plictisisem teribil, glumeau pe tema asta, asa, cum glumesc baietii intre ei despre fete; si glumeam si eu, pentru ca nu aveam curajul sa spun ca imi pasa si ca o vreau cu adevarat.
   Intr-o astfel de atmosfera am auzit prima data piesa asta. Intr-o zi ploioasa de la sfarsitul lui februarie sau inceputul lui martie a fost un fel de serbare. Se desfasura in cursul orelor si trebuia sa mergem cu totii pentru ca altfel luam absenta. Am plecat si eu de la liceu impreuna cu toti colegii spre locul unde se tinea rahatul de eveniment. Am luat-o cu autobuzul. Stateam pe scara si trebuia sa cobor la statii, participand firav la glumele obosite din jur, vazand locurile prin care treceam prin geamurile aburite. Am ajuns acolo si m-am asezat pe un loc cam izolat, numai printre colegi cu care nu prea aveam tangente. Cam asa imi dorisem, si de scarba, dar si ca sa ma dau suparat si deosebit, in ideea ca as impresiona o fata mai altfel; dar parca prea taceam ca idiotul in timp ce in jurul meu se vorbea si se radea si normal ca imi parea rau ca nu sunt abordat de nimeni. A inceput si spectacolul… un moment Nichita Stanescu, o schita de Caragiale, a cantat un copil la un fel de orga… dupa fiecare numar veneau aplauze obosite, serioase, snoabe sau la misto. Eu nu mai stiam cum sa stau pe scaun, atat de prost ma simteam; si singur. Si apoi au urcat pe scena trei baieti cu niste chitare. Pe vremea aia si eu incercam sa-mi las parul mare ca sa arat undeva intre Covaci-Morrison-Eminescu. Asa ca faptul ca aveau cu totii parul mare mi-a placut din start. Nici nu mai stiu ce au cantat. Vreau sa spun in afara de piesa asta. Oricum, chestii cuminti, ca de serbare scolara. Dar piesa asta, pe care eu o auzeam prima data, suna atat de apropiat de ce simteam si mai ales de ce voiam sa simt incat ea singura m-a facut sa ma simt altfel in ziua aia. Cred ca auzeam numai “globul de crisal” si cand baiatul care canta ridica vocea, stand cu mainile in san si inchizandu-si ochii, imi venea sa plang. Probabil ca de fapt cautam numai un pretext ca sa plang si ca apoi sa ma simt special. Si normal ca nu am plans pentru ca eram in public. Dar piesa era atat de fragila in cel mai bun sens posibil incat parca ma scotea din mizeria cotidiana, din contextul de nespart in care traiam. Si apoi s-a terminat tot spectacolul si eu nu am stiut pe unde sa ies mai repede. Afara colegii voiau sa iasa la un suc, asa, la “panarama”, ca sa ne simtim baieti mai mari decat suntem. Nu m-am dus cu ei si m-am simtit bine ca ma comport ciudat refuzandu-i. De fapt, mint: nu prea pot sa zic ca i-am refuzat, pentru ca nici ei nu ma bagau in seama peste masura. Am plecat singur spre casa, parandu-mi bine ca ma ploua in cap asa de rece, fiind mandru parca de tristetea mea si incalzindu-ma ideea ca s-ar putea sa racesc. Pana la urma m-am suit intr-un autobuz neaglomerat, am stat jos si m-am uitat pe geam pana acasa, avand in cap piesa asta.
   Si acum, cand o ascult iarasi, ma intreb cat patetism narcisist e in cele pe care le scriu aici si cata tristete vie. Si mai ales ma gandesc cu aceeasi mirare perplexa pe care o stiu atat de bine la modul implacabil in care timpul trece, iar eu ma tot trezesc din amortire si vad cum sunt prizonier in mici si sterse fragmente ale vietii, spatiul dintre ele fiind umplut numai cu noroi, parca pana si el lipsit de culoare.

Mihnea, 2007



inapoi