Ganditi-va la ei


   Ori de cate ori incerc sa vizualizez cat inseamna un numar mare de oameni imi amintesc de prima zi de scoala. Atunci intreaga curte era plina cu elevi si parinti. Sa fi fost acolo vreo 800 de oameni. In decembrie ’89 au fost omorati – se spune – cam 1100 de oameni. Ma gandesc cum ar arata ei toti. Sau, mai degraba, ma gandesc la cum ar trebui sa ne gandim la ei pentru a putea, macar putin, sa ii zarim: adevarati, in viata, scapand pentru un moment de praful nenorocit care s-a asternut peste tot in mintile noastre comode.
   Ganditi-va la ei ca la niste manifestanti pentru ca asta au si fost in majoritatea lor. Eu unul pot sa mi-i imaginez numai marsaluind in tacere.
   Ganditi-va la ei ca la niste oameni la plaja. Cand va aflati pe o plaja supraaglomerata in miezul verii si va uitati in lungul litoralului si vedeti numai corpuri balacindu-se in apa, imaginati-va ca vedeti cu 1100 de corpuri in plus.
   Ganditi-va la ei ca la niste puncte. Incercati sa faceti 1100 de puncte. Apoi, cand va plictisiti, amintiti-va ca ei nu au fost deloc puncte.
   Ganditi-va la ei ca la niste oameni care sarbatoresc anul nou in strada. Cand auziti numaratoarea inversa ganditi-va ce ar fi ca ea sa porneasca din 1100 de piepturi in plus; sau ganditi-va la ei ca la cei care ies in strada la victoriile nationalei. Mai tineti minte cand am castigat cu Argentina in ’94? Imaginati-va ca atunci cand priveati de la balconul vostru sau cand strigati langa altii prin marile piete, erau 1100 in plus care strigau “Romania!” si bateau din palme.
   Ganditi-va la ei ca la niste bebelusi in paturile lor. Pentru ca si ei, ca si voi, au fost astfel.
   Ganditi-va la ei ca la niste batrani pentru ca si ei ar fi ajuns batrani. Cand vedeti pe o banca un batran imaginati-va ca pe alte banci ati fi putut vedea multi altii. Ganditi-va la ei ca la calatorii unui tren. Apoi imaginati-va ca trenul e plin si nu gasiti nici un loc. Apoi uitati-va in jur si observati ca trenul e gol.
   Ganditi-va la ei ca la niste oameni care iau lumina de Paste si apoi merg cu ea spre casa: lumini in noapte. Apoi vedeti: noaptea e mai neagra fara luminile lor.
   Ganditi-va la ei ca la niste indragostiti. Apoi amintiti-va de cei care au ramas singuri in urma lor toti acesti ani in care pentru voi timpul a trecut impreuna cu cei dragi. Ganditi-va la ei ca la parintii vostrii. Daca traiesc, va impietreste gandul ca odata chiar vor muri cu adevarat. Daca au murit deja, sperati ca sunt intr-un loc mai bun si povestiti copiilor despre ei mai mult sau mai putin mitizant. Imaginati-va ca in noaptea aceea fara zapada a revelionului din ’89, in timp ce voi sperati la un nou inceput, aproape 1100 de familii ar fi sperat si ele, la fel ca voi. Apoi amintiti-va ca nu a fost deloc asa. Si mai ganditi-va la ei ca la parintii vostrii: oricat ar durea moartea parintelui, nu e nimic comparabil cu parintele supravietuind copilului. Ce ar fi fost sa nu fi fost ca multi alti fii si fiice sa isi ingroape parintii si nu invers? Ganditi-va la ei ca la oamenii din supermarket-uri. Ganditi-va ca, desi acum ele au intrat in normal sau chiar in banal, si voi v-ati minunat la inceput de abundenta lor ireala pentru un om trait inainte de ’89. Imaginati-va ca si alti 1100 de oameni ar fi zambit la vederea rafturilor pline.
   Ganditi-va la ei ca la soferii care, nervosi in masinile lor straine, injura aglomeratia din Bucuresti sau din alte mari orase. Apoi imaginati-va ca 1100 de oameni in plus ar fi reusit sa vada ca exista si o varianta la marele loc comun al romanilor “o duminica numerele cu sot, cealalta cele fara sot”.
   Ganditi-va la ei ca la oamenii care injura presedintele, premierul, parlamentarii, puterea si opozitia. Apoi imaginati-va ca 1100 de oameni in plus ar fi avut, si ei, sansa sa se bucure de una dintre cele ma frumoase libertati din cate exista: sa-ti injuri conducatorii fara frica.
   Ganditi-va la ei ca la tinerii exuberanti si plini de fite din discoteci, atat de plictisiti de orasele de provincie in care “chiar nu ai ce sa faci”. Apoi amintiti-va cam cate aveai sa faci inainte.
   Ganditi-va la ei ca la miile de oameni care sunt satui de cat de bagacioasa e presa. Cum ar fi fost ca lor sa li se adauge si alti 1100 care ar fi vazut ca presa nu inseamna numai “Scanteia” si “Era socialista”?
   Ganditi-va la ei ca la persoanele care au prieteni sau rude in occident. Cum ar fi fost ca si ei sa fi descoperit ca vesticii nu sunt dusmanii nostri si ca decadenta poate fi foarte frumoasa?
   Ganditi-va la ei ca la lasitatea voastra. Si ei au avut lasitatea lor in vietile lor dar, pana la urma, nu i-a dominat, nu? Apoi ganditi-va la voi.
   Ganditi-va la ei ca la grijile voastre. Si ei ar fi avut griji in tranzitie, dar ei acum nu mai au griji. Stati o clipa langa acest adevar. Apoi ganditi-va din nou la grijile voastre.
   Ganditi-va la ei ca la trecutul vostru. Pentru ca ei cu atat au mai ramas, cu trecutul lor. Viata lor s-a oprit si a voastra a mers mai departe. Asa-i viata, s-ar zice, nu? Oricum, sa nu va ganditi la ei ca la viitorul vostru. Pentru ca ei au treminat-o cu viitorul lor chiar atunci. Singurul element comun care tine de viitor e speranta. Asa ca ganditi-va la ei ca la speranta voastra. Amintit-va, si voi sperati atunci, nu? Acum veti deveni patetici si veti spune ca sperantele erau mari dar dezamagirile care au urmat le-au intrecut. Nu-i nimic, in comparatie cu ei ati iesit cu siguranta mai bine. Doar nu ati uitat, ei sunt morti; nu: ei sunt omorati. Gandi-va asadar la ei ca la omorati. Ganditi-va la omorarea lor ca la o crima. Imaginati-va ca o crima va distruge familia. Apoi ganditi-va ca faptasul nu este gasit si ca o data cu trecerea timpului lumea devine plictisita de subiect: “Tu cu crima ta nerezolvata!... Asa a fost sa fie, intelege. Cu totii respectam sacrificiul, fireste. Dar trebuie sa treci peste”. Inmultiti totul cu 1100.
   Amintiti-va: majoritatea a murit dupa ce tiranul a plecat. Amintiti-va, se vorbea de o multime de teroristi ce trag din orice pozitie si care otravesc apa, se faceau apeluri ca oamenii sa vina sa apere ce se poate apara. Si oamenii au venit si au contribuit cu viata lor la bilantul tragic care a fost totusi mult umflat de autoritati pentru a impresiona si mai mult Vestul si pentru a legitima omorarea criminalului, a celui care trebuiea sa fie singurul vinovat pentru tot. Nu uitati: cei care atunci au incitat lumea si care apoi au condus tara, conduc acum si institute pentru studierea revolutiei. Dar… daca asa a fost sa fie ce poti sa-i faci, nu-i asa?
   Sunteti, cum se spune, oameni maturi. Sunt convins ca fiecare credeti despre voi insiva ca, desi uneori prea buni cu oamenii, nu sunteti niste naivi usor de pacalit. Si atunci, nu va mai amintiti Marea Pacaleala? Pentru ca daca nu o mai tineti minte, asa cum de altfel ati aratat in nenumarate randuri, chiar prin votul pe care l-ati dat cand inca nu se implinise jumatate de an de cand ei fusesera bagati pentru totdeauna in morminte, atunci mai bine nu va mai ganditi la ei, pentru ca pute a ipocrizie. Mai bine faceti ce va vine mai bine, mai natural, ce va imbraca ca o manusa: ganditi-va la voi.

Mihnea, 2006





inapoi