fara titlu


   Am dat intr-o zi peste un cont la hi5 al unei fete care a murit acum cateva luni intr-un accident rutier.
   Cat de trist! Sigur, daca scriu lucruri de genul asta poate ca sunt patetic, dar, pe de alta parte, cine decide ce inseamna sa fii patetic? Societatea. Or, ce-i pasa, de fapt, societatii de tine? Tocmai apropierea de moartea unei straine m-a facut sa ma simt si mai distant decat de obicei de acel gen de optimism in legatura cu lumea si societatea care e practicat la scara larga, tocmai pentru ca e o masca misto si o minciuna comoda.
   M-am uitat acolo… prietenele, prietenii, colegele pusesera comentarii triste si foarte triste, in care i se adresau la persoana intai si ii spuneau ca nu o vor uita niciodata… in fine, unele comentarii erau probabil formaliste… desi ce conteaza daca durerea e exprimata formalist atat timp cat e sincera?... m-am uitat si la pozele ei… cu colegele pe o banca, obosita dupa ultimul revelion sau singura cu o chitara… sigur, din cauza tendintei generale a oamenilor de a dramatiza, mereu se preamaresc mortii, dar mi s-a parut intr-un fel frumoasa, intr-un fel atat de fragil, trist si grav in care poate ca numai cineva care a murit tanar poate fi; nu radea in nici o poza, asta mi-a ramas in cap.
   Acolo, pe hi5, vezi tot felul de straini, impreuna cu pozele pe care fiecare le-a ales pentru a-l reprezenta, in jocul asta imbracat in comercial si aparente care e viata; m-am gandit la arbitrarul nenorocit prin care unii sunt morti si altii vii. Am retrait sentimentul ala de nedescris pe care l-am mai avut si altadata in prezenta mortii, mai ales in asemenea conditii… pe de o parte, dorinta de a nu sti nimic de cel care a murit, a carui tragedie iti pare prea trista pentru sufletul tau in sensul cel mai greu si serios posibil; si in acelasi timp, un lucru straniu: senzatia ca acela care a murit se afla iremediabil la periferia vietii la modul cel mai concret, acolo unde stii ca te vei alfa si tu, dar momentan nu te afli si stii bine ca numai si numai asta conteaza; si apoi, raportul cu ceilalti straini: cei vii care desi iti sunt straini, iti sunt cumva apropiati. Si ma intreb de ce e asa. Probail ca asta e, e atat de simplu si atat de dureros: pentru ca noi toti suntem vii, iar ea e moarta. Dar pe de alta parte, exista si un sentiment de apropiere fata de cel care a murit, care probabil ca e numit in general “compasiune”… constiinta atat de grea a faptului ca ea are acum numai trecut, nu si viitor, ca nu mai urmeaza o noua etapa in viata ei si, mai ales, ca nu mai e. De fapt, aceste ultime cuvinte, rostite din mii de guri in mii de momente, sunt definitorii in legatura cu raportul cu moartea: faptul ca nu putem intelege pana la capat ce inseamna ca alt om, pe care l-am cunoscut sau poate ca numai i-am vazut niste poze de cand era in viata la fel de real cum si noi suntem exact in acest moment, cu adevarat nu mai exista, nu mai gandeste, nu mai traieste aceeasi secunda din timp pe care o traiesti tu si toti cei asemenea tie, cei vii, nu mai e. A intelege pana la capat asa ceva mi se pare peste putintele unui om, mi se pare ca depaseste limitele gandirii noastre comune, formata, educata si evoluata numai pe baza faptului ca suntem vii.
   Stiu ca se spune “viata merge inainte”. Cat de cruda e afirmatia asta. Mai ales ca ea nu are nici o valoare ca si constatare, fiind evidenta, adica viata merge inainte oricum pentru cei vii, in sensul ca in continuare ceasurile bat, zilele si noptile se succed, oamenii mananca si se uita la televizor, anii trec, parul albeste si campionatele mondiale se tot produc o data la patru ani, chiar daca unii dintre cei care nu ratau nici un meci au murit pe parcurs; asadar, se spune “viata merge inainte” nu ca si constatare, ci mai ales ca un indem adresat celor apropiati celui care a murit de a isi relua existenta si, cumva, de a nu se mai gandi la mort, sau oricum, la faptul ca el a murit. Ce paradox groaznic: tocmai pentru conservarea sanatatii mentale a celor dragi, soarta celor care au murit este sa fie uitati si nimic nu poate schimba asta. Si chiar daca ei n-ar fi uitati, totusi cine au fost ei cu adevarat, viata din ei si imprevizibilul din sufletul lor nu se pastreaza in general in memoria oamenilor, ci se pastreaza un fel de imagine a lor mitizata in vreun fel sau altul, dar numai o imagine, o eticheta, fara adancime. Am citit acolo, pe contul ei – ce trist, contul este si el, in sensul asta, inchis, fara viitor, la fel cum a ramas probabil si camera ei – cum una dintre colege “ii spunea” ca a inceput bacul, de care ea, spunea colega in continuare, a scapat… e unul dintre cele mai triste lucruri pe care le stiu, fraza asta.
   Din cate am observat, era o fata care credea foarte mult in Dumnezeu. Si, culmea, asta ma intristeaza si mai mult, nu stiu de ce. Cred ca rareori in ultimii ani mi-am dorit mai mult ca acum ca Dumnezeu sa existe in cel mai biblic mod posibil, ca oamenii buni sa se duca intr-adevar in Rai, ca o implinire si o mangaiere a sufletului lor, ca moartea sa fie numai o etapa, si nu sfaristul rece si pentru totdeauna.
   Intr-un fel, nici nu stiu de ce am scris toate astea. Pentru ca un motiv trebuie sa fi avut. Patetism ca sa ma dau deosebit? Senzationalism de doi bani? Poate ca un pic din tot ce-i rau si un pic din tot ce-i bun in mine, nu stiu… sau poate sunt prea optimist in ceea ce ma priveste. Un singur lucru pot spune, dar nu in acel sens banalizat pe care il capata orice expresie prea folosita, ci in sensul cel mai aproape de simtirea vie din mine pe care il pot constientiza: imi pare rau.
   Si sunt atatia care mor zi de zi in accidente rutiere si care apoi apar la stiri ca in niste raportari zilnice funeste… vezi tabla contorsionata, un pom jupuit, un politist explicand rece, simplu, matematic, conditiile in care s-a produs accidentul… sigur, isi face datoria, dar fara sa vrea participa la groaznicul momentului. Si sigur ca de multe ori televiziunile exagereaza intr-un mod foarte trist si acuzabil cu prezentarea acestor stiri, dar nu se poate reduce totul la vina televiziunilor, ba chiar imi vine sa spun acum ca nu se poate reduce nici macar la vina celor care merg cu viteza… de fapt, nu se poate reduce la nimic, e o mizerie de viata cea care, dupa toate compromisurile si lacrimile innabusite pe care le cere pentru a te integra in ea, dupa ce te-ai trezit aici desi nu te-a intrebat nimeni daca vrei sa traiesti, iti poate rezerva un astfel de sfarsit la 18 ani.

Mihnea, 2007



inapoi