Fantana realitatii


   In fantana arteziana din Piata Universitatii care sa gaseste intre facultatea de Arhitectura si Universitate au fost adunati dupa ce au fost batuti in 13 iunie '90 studentii de la Arhitectura care au fost prinsi de politie in incinta facultatii lucrand la proiectele de diploma si care fusesera luati drept "golani". In dimineata lui 14 iunie '90 minerii si cei care ii dirijau au ingramadit trupurile strivite de bataie ale celor prinsi in Universitate tot in aceiasi fantana, ca un loc de depozitare pana cand aveau sa vina dubele sa-i ridice. Cat au zacut aici, minerii veneau neincetat sa dea si ei un picior "legionarilor". Tot in acelasi loc un miner a vrut sa ii taie capul lui Marian Munteanu dar a fost calmat de un securist. De asemenea, acolo s-au gandit sa urineze pe ei pentru a-i umili; pana la urma, insa, s-au multumit sa ii scuipe in fata.
   Unul dintre gandurile care imi tot vin este acesta: ce ciudat este felul in care un loc ramane acelasi desi de-a lungul timpului este peisaj pentru diferite scene: te saruti cu prietena pe o banca dintr-un parc si te sitmi bine, implinit. Acea banca e atunci "a voastra". Apoi va despartiti si treci intr-o zi pe langa aceiasi banca. Ea a ramas aceiasi, tu nu; mai mult, sta acolo ca o ramasita concreta a realitatii care nu mai e; sau casa in care ai trait de mic si care a vazut atatea; sau pomii batrani; sau crucile de la marginea drumului, prafuite si uitate de toti. Pe ele scrie un nume care odata a fost parte intima din fiinta unui om adevarat, din carne si oase, ca si tine, caruia dimineata ii era greu sa se scoale din pat si ii mirosea urat gura, asa cum patesti si tu sau care daca manca prea multa branza se constipa, ca si tine. Acum e doar un nume pe care poate il citesti automat si plictisit in iuresul vietii tale de care esti atat de mandru, la fel cum si el era mandru cand traia.
   Un asemenea loc este aceasta fantana.
   Sunt convins ca exista oameni care au plans la "Titanic" cand DiCaprio s-a dus la fund, care au un catel acasa pe care il iubesc pentru ca "e asa de dragut!", care isi suna prietenii cand sunt suparati pentru a depasi momentul in "gasca", care isi iubesc sincer copiii sau parintii si care, fiind eventual din Bucuresti sau fiind studenti aici, au trecut de multe ori pe langa aceasta fantana; ba poate au si stat pe marginea ei, cuprinsi de sentimentul ca isi traiesc din plin studentia band un cola la Universitate intre doua cursuri sau citind ziarul la "kilometrul 0", in "linistea" agitatiei capitalei. Si totusi, ei nu stiu nimic despre drama care s-a desfasurat exact in acelasi loc cu 16 ani in urma. De altfel, e si un subiect care am observat ca este confundat de multi cu ce s-a intamplat la revolutie. Stiu din proprie experienta ca atunci cand ti se spune un detaliu, chiar foarte important, dintr-un anasmblu despre care habar nu ai si nu ai nici un interes concret sa ai, prima tendinta este sa catalogezi informatia ca neimportanta, pe fondul logicii de fier: "daca era important, as fi aflat pana acum". Dar chiar daca ar sti ce s-a intamplat aici, la fantana, pentru majoritate aceasta informatie ar avea cel mult aceiasi importanta pe care o are cunoasterea capitalei Indoneziei: o informatie izolata, fara nici un fel de influenta asupra gandirii personale.
   Pentru mine aceasta fantana este, mai presus de toate, un argument pentru a nu fi optimist in privinta politicii, poporului, societatatii, vorbelor mari si chiar in privinta oamenilor in general. Aceasta fantana este unul dintre punctele centrale ale oglindirii modului in care s-a construit democratia in tara noastra si, in mod particular, este una dintre nenumaratele marturii ale faptului ca nu exista limita inferioara a decaderii umane.
   Am mai spus, dar cred ca merita repetat: vor fi destui idioti, si aici ma refer mai ales la generatia mea, care intr-un fel sau altul "s-a nascut" in democratie, care sa fie impresionati - sau sa sustina asta - atunci cand va muri Iliescu. Vor urma vorbe de genul "Cel mai mare politician post-decembrist", "Primul presedinte al Romaniei democratice", " Un arhitect al democratiei romanesti" si altele. Intrebarea e: sa nu-ti vina sa te asezi intr-o zi pe marginea fantanii, sa te uiti la oamenii din jur - tineri plin de demonstrativitate in incercarea lor de a se comporta "cool", oameni la costum, grabiti, mergand cu diplomatele lor catre banca din apropiere, afaceristi marunti invartindu-se in jurul meselor unde se vand discuri piratate si eternii pensionari punand tara la cale - si sa spui in sinea ta: "Ce lume de rahat!"?

informatiile de la inceputul textului provin din marturiile continute in "Raport asupra evenimentelor din 13-15 iunie 1990, Bucuresti - GDS, AADOR-Comitetul Helsinki", pg. 35 si 120-121


Mihnea, 2006


inapoi