Evadarea


  
   Cand a iesit pe poarta - vai! - radea. Fugea, aerul ii suiera pe la urechi, scapa cu adevarat, scapa! Radea si fugea. Oamenii ii stia uitandu-se la el, ca niste pomi, ca niste stalpi, dar ii ignora; nu voia sa ii ignore ci, pentru prima data dupa multa vreme, facea ceva spontan. Ii ignora spontan. Fugea de ceva dar si catre ceva, cu atat mai viu, cu cat nu stia spre ce. Tocmai faptul asta, ca nu stia, il facea sa nu simta durere in picioare, sa isi dezlege dintr-o miscare rahatul de cravata, sa o arunce cu scarba.
   O clipa s-a oprit ca sa isi deschida camasa la gat. Era deja transpirat si respira greu, dar era atat de bine! Soarele stralucea pe cer, ca atunci, ca intr-un trecut mai degraba simtit decat amintit. Da, soarele era ca atunci. Aerul era liber, cerul era albastru, gandurile erau rapide, vioaie, jucause, fugind parca in si din fata picioarelor lui.
   Se deparatase deja bine de mizeria lui de servicu, de asa-zisa cladire de birouri. Da, cum au ramas sobolanii in costume in spatele lui, bucurandu-se umili ca au ceva sa barfeasca astazi, ridicandu-si privrea aproape pana la privirea sefului, dar nu chiar pana la ea. Ah, sobolanii! Si scarba, mizeria de sef... apropo, s-a nascut sef? Voma asta de om chiar crede ca e deasupra altora, ca are o misiune si ca misiunea se numeste sa fie o canalie cu altii pentru ca trebuie, pentru ca poate, pentru ca "asa e", iar el - vai, coincidenta! - e de partea buna a realitatii de plumb: "asa e". Cand i-a aruncat hartiile in fata nu stia ce sa zica, amaratul de sef. Cum il scoti o clipa din betonul in care traieste, nu stie ce sa mai faca. E de plastic, ca toti.
   Sa se suie intr-un tramvai? Nu, prea clasic. O sa mai fuga, o sa fuga pana nu o sa mai poata. Si atunci? Ah, consecventele! Sa le ia dracu de consecvente! Ah, de cand a intrat la scoala si a trebuit sa-si tina mainile la spate are de a face cu consecvente. Frica, frica, frica de parinti, de profesori, de pedeapsa. Dar pedeapsa ti se poate aplica doar atat cat ... da, asa e, gandul asta il avea in cap de ani de zile, dar doar acum a iesit ca o eruptie, da, pedeapsa ti se poate aplica doar daca iti pasa.
   Se departase deja mult de asa-zisa cladire de birouri. Un parc! O banca. S-a oprit, sta pe banca. Incet-incet, respiratia i se linisteste, e ca si cum ar fi stat foarte normal pe banca aia, ca un pensionar la plimbare. Inchide ochii, ii deschide. E real? Chiar e de partea asta a timpului? Adica... fapta e facuta, a plecat, i-a dat idiotului cu hartiile in cap, si-a spus parerea despre el, in fata tuturor, asa cum, nemarturisit, a planuit in crampeie de ganduri de atata vreme... dar acum a facut-o si nu e un vis, e realitate sau oricum asa-numita realitate, nu se mai poate da inapoi. Cand se gandeste la asta, simte cum gandurile lui capata pentru prima data o slaba nuanta de gri, de nesiguranta. Dar nu! Sigur e mai bine asa, in sfarsit a aratat ca traieste, ca e viu, ca nu ii e frica... ce poate sa arate un om mai mult decat asta: sa arate ca nu ii e frica? Ah, cuvintele... le iubeste, le uraste... ele deschid ochii dar tot ele salveaza aparentele, inchizand astfel ochii. Si apoi, cel mai rau, nu conteaza. Cuvitele nu conteaza. Pentru ca in nenorocita de lume de plastic, conteaza doar cine conduce, nu cine e preocupat de nuante, de cuvinte, de dileme, de amintiri si indoieli, de slabiciuni si dureri. Nu, doar ierarhie si strigate militare, toate in spatele uniformei: costum si cravata, adica respectabil, un sclav respectabil.
   O pereche trece pe langa el. E doar o pereche. Arata la fel ca toti, cei doi tac la fel ca toti. Ea are chiar un usor, si totusi evident zambet pe buze. Ah, daca nu ar fi zambetul asta! Adica... chiar are de ce sa zambeasca? Pe moment, probabil. Dar daca si-ar privi viata asa cum e... chiar ar zambi? Pentru ca nu e un zambet de moment, e un zambet de fundal. Asadar, mai degraba un ranjet. E trist. Se uita o clipa dupa ei, apoi din nou la pomii din jur. Nu ii mai va vedea niciodata, i-a fost dat sa ia parte la numai un moment din viata lor, impreuna sau separata, cum va decide viitorul pentru ei. Doar un scurt moment: ei doi, vara, pomi, verde, un strain sta pe banca, tacere, ea zambeste.
   Se ridica. Unde sa mearga? Acasa evident nu, nu are ce cauta acolo, acolo nu va gasi pe nimeni care sa il inteleaga. Dar azi nu il intristeaza asta, o ia ca un fapt dat, ca si culoarea cerului. Deci acasa nu. Foame? Sete? Da, poate sete. Da, un chiosc, se vede. Stie ce vrea. Un cola, ca pe vremuri, pe vremurile copilariei pline de sperante, de energie si de naivitate. Un cola, il bea be loc. Da, traieste! Merge mai departe.
   Da, merge spre gara. Da, gara ii va deschide noi optiuni... pentru prima data, se duce la gara doar ca sa plece, fara sa stie incotro. Cata lume la gara! Grabita, mergand cu privirea plecata, spre serviciu sau de la serviciu, gandindu-se la bani, datorii, rate, concurenta, termene, sefi si subalterni si - vai, cat de timid - la o viitoare, de mult asteptata, si mai mult planificata, foarte calculata vacanta cu familia.
   Ah, dar el nu e asa. Pana ieri, chiar pana azi dimineata, dar nu acum. El e de cealalta parte a vitrinei, pentru el s-a spart bula de sapun! Da, in sfarsit s-a spart.
   Ii e un pic frig. E frig sau frica?
   Soarele a intrat in noi, nici nu mai e atat de devreme... nu ca ar vrea sa se uite la ceas... trebuie, totusi, pentru ca isi va cumpara un bilet. O scurta cautare... da, stie incotro. Ah.... cuvintele sunt putine. Zambeste. Normal ca acolo, unde daca nu acolo? Nu a mai fost acolo de vreo 20 de ani - vai, 20 de ani de viata, unde sunt? Ultima data cand a fost acolo era adolescent. Numai cand spune cuvantul asta, "adolescenta", ii vin lacrimile in ochi. Dar nu vrea sa se gandeasca mai departe. Biletul e deja luat.
   In tren ... da, poate mai bine ar fi stat in picioare, dar acum era prea tarziu, se asezase. Exista soarta? Nu, nu in sensul inteles de toata lumea... si totusi... de ce s-a asezat tocmai acolo? Greu de banuit, greu de inteles.
   Era asa: in fata lui statea o familie. Mama, tata, copilul. Copilul era intr-un scaun cu rotile. Dar nu oricum. Nu era doar paralizat de la brau in jos sau asa ceva. Nu. Era cu totul paralizat. Mainile lui subtiri ii erau - etern - contorsionate, privirea era tintita dureros in tavan, gura i se stramba periodic, parca intr-o incercare groteasca de a spune ceva, desi nu spusese nimic vreodata. Parintii aveau fiecare deja vreo 70 de ani, amandoi albi la par. Stateau langa el, tacuti, in timp ce el se misca necontrolat, neputincios, degeaba. L-a facut sa se gandeasca la un soarece prins intr-o capcana. Apoi gandul a mers mai departe: toti anii astia care au trecut, toate incercarile lor de concedii, toate noptile, toate asa-zisele revelioane si aniversari au fost la fel, cu el zbatandu-se, ca un peste pe uscat, in timp ce ei au stat langa el, inspirand si expirand, cu parul albindu-le. Ah, suferinta, eterna suferinta!
   Intre timp a coborat din tren... unde e optimismul de acum cateva ore, lipsa de frica? Desi... nici acum nu ii e frica, dar ceva parca incepe sa il stranga, sa ii stranga inima. E ca o apasare, un intuneric care ii coboara pe ochi, o presiune care ii schimonoseste gura.
   A iesit din gara, dar imediat se intoarce sa se uite pe lista de plecari si veniri. Da... apoi isi continua drumul.
   Fara directie, dar cu oboseala. Da, e obosit. Merge agale pe strazile din jurul garii... ah, cat s-a schimbat totul! Aici a copilarit... si totusi, totul e strain, ba, mai mult, e trist. Adica... parca recunoaste in locul asta un singur lucru, si anume originea starii lui actuale. In loc sa-i vina ganduri deschise, mustind de putere si sete de nou, ca acum cateva ore, ii vin regrete.
   Se aseaza pe marginea unui sant. Parca vede, parca vede! Peste drum, la nici zece metri, a ezitat minute in sir sa o sarute, iar apoi e a plecat, fara sa se uite inapoi. Daca ar tine drumul asta ar da de locul unde a trait cu familia lui. Isi aminteste... acolo i-a zis tatal lui ... vai... ce amintire ... era asa: luase din nou o nota proasta, poate urma chiar o corigenta. Si tata i-a zis asa: "nu trebuie toata lumea sa invete... daca tu nu vrei, poti sa sapi santuri, scoala nu e pentru toti"... ce pacat ca nu i-a raspuns ceva, orice, ar fi atatea de spus... doar a tacut si apoi, in camera lui, a plans.
   Ce bine ca a plecat azi de la asa-zisa lui meserie. Ce bine, ce bine... sa se intoarca?... niciodata. Da, intrebarea era: cum merge mai departe? Nu stia, dar nici nu voia sa se gandeasca. Poate ca in filme ... o sa faca autostopul, o sa traiasca prin paduri, o sa gaseasca numai oameni interesanti si buni la suflet... dar nu, cum sa crezi asa ceva? O sa se descurce in felul urmator: nu o sa se descurce. Dar trebuie sa se descurce?
   Se lasa incet-incet seara, e din ce in ce mai frig. Oamenii, si asa atat de straini, devin treptat umbre. Se ridica. Merge din nou spre gara.
   Se gandeste la cum oamenii sunt mereu manati de un plan. Fara plan e greu... cand nu ai un plan care sa te tarasca dupa el, trebuie sa te uiti in oglinda . el.
   Ceasul arata 8 fara 5. Se uita in vitrina unui chiosc de ziare. Culori, titluri, exagerari, mizerii. Un titlu iese in evidenta. E numele unei persoane cunoscute, chiar daca nu de actualitate. Se spune :"... a pierdut lupta cu cancerul". Da..lupta, pierderea... ce sa mai zica? Ii vin lacrimi din nou, dar acum nu stau amortite in ochi, ci curg pe obraji. Merge spre peron, spre linia 3. Cativa calatori din trenul tocmai ajuns in statie trec grabit pe langa la el. Toti cu ochii plecati, grabiti. Dar nu... o fata cu parul negru, cam nearanjata, se aproprie de el grabit, se uita la el din plin, cu mirare in ochi, parca, parca zambeste, apoi trece. O speranta? El intoarce capul, desi nu vrea. Da, stia: ea nu se uita inapoi. Pana la urma tot de plastic!
   Acum e la linia 3 si luminile trenului se aproprie. De mic l-au fascinat luminile trenurilor. E ceva tulburator in serozitatea lor tacuta.
   E singur, nimeni nu asteapta trenul. Fraza asta ar rezuma foarte bine viata lui. Dar el stie ceva, e secretul lui, de cand a ajuns in nenorocitul lui oras natal: acceleratul de la 8 fix nu opreste in statie, doar trece in viteza.
   Trenul se apropie atat de repede, cu luminile la fel de serioase, reci si curate in intunericul crescand. Lacrimile i s-au racit pe obraji, simte ca face febra si ar vrea sa se lungeasca in pat, sa stea ghemuit sub patura.
   Se gandeste: "nu iti fie frica, inca putin si te linistesti!".


Mihnea, 2018



inapoi