el era acolo


  
   Mi-e greu sa vorbesc despre asta. De ce as vorbi… e ceva care ma pune in dezavantaj, fata de voi dar si fata de mine insumi. Pentru ca daca povestesc, atunci exista, mai mult decat exista daca doar gandesc sau imi amintesc. Sau imi amintesc ca m-am gandit.
   Si cu gandirea…. ah, probabil ca e totul in mintea mea. Dar inseamna asta cu adevarat ca nu exista? Ah, fratii mei care intelegeti intrebarea asta aparent ilogica, va deplang sorta, va cunosc desi nu v-am vazut vreodata. Pentru voi, ca si pentru mine… nu vreau sa spun ca nu exista sansa, dar sansa zace in umbra, nu in lumina.
   Sa fie doar vantul? Da, acum cand scriu, brusc au inceput sa se miste pomii in vant, ca mii de soapte unite. Da, bineinteles ca e vantul, veti spune. Da… si totusi, ce stiu eu, ce stiti voi?
   L-am vazut prima oara… nu, sa incep altfel. In copilarie, da, in copilaria aia cea mai departata, cea pierduta in ceata, am vazut…. Am vazut ce nu trebuia sa vad, sau nu atunci, nu asa.
   Va povestesc: stateam in gazda. Familia la care stateam crestea iepuri. E vara, e cald, port papuci. Fata gazdei imi zice sa vin, vrea sa imi arate ceva. Ma duce la micile custi in care erau tinuti iepurii. Imi arata: doi sau trei pui de iepuri, fara par, fara ochi, nascuti morti sau aproape morti. Mai miscau? Nu stiu. Ii impinge afara, ei pica in praf. Cainele se aproprie si incepe sa-i manance…. iar el era acolo. Atunci l-am vazut pentru prima oara. In casa se urca pe o scara de lemn. El statea acolo, chircit, uitandu-se la pamant. La pamant si la mine. Era indiferent, privea rece si totusi ma privea.
   Sau atunci… tot in copilarie…. Ma uit cu parintii mei de pe balcon la un accident din intersectia din fata blocului. Un biciclist a fost omorat de un camion. Camionul nu a dat peste el, a trecut peste el. E sange peste tot. Oameni la balcon, oameni pe strada, oameni blocand intersectia. Masinile merg incet, toti vor sa vada sangele. Si apoi, in multime, il vad. Nu stiu daca l-am recunoscut dar acum imi dau seama ca era el. Si el pare ca sta si se uita la sangele deja in mare parte uscat dar, spre deosebire de ceilalti, statea linistit si nemiscat. E prea departe sa vad daca m-a vazut. Dar acum stiu… era pentru mine acolo.
   Ati putea sa credeti ca doar intamplari triste sau chiar dramatice l-au facut sa apara, sa se faca vazut. Asa am crezut si eu. Dar… ah… cand am luat la liceu, de exemplu, nu a fost ceva negativ, se deschideau atatea posibilitati… acum stiu ca posibilitatile si potentialul sunt insa poate cele mai apasatoare lucruri din viata…. dar nu despre asta e vorba. Ma duc cu tata sa vad rezultatele. Da, si e ok pentru mine, sunt pe lista acolo unde voiam, viitorul e al meu si soarele e pe cer. Iar el sta pe o banca. Imbracat in negru ca intotdeauana, cu hainele lui ponosite, se joaca cu un bat in nisip. Eu plec cu tata spre casa, oficial fericit. As vrea sa vad ce deseneaza da nu vad, intorc capul.
   Dar uneori l-am vazut si asa… fara sa fie vreun eveniment. O data… da, o data mi-a fost frica. Desi cuvantul frica nu poate descrie bine ce vreau sa spun. Dar cuvintele oricum sunt o gluma, nu? Ma plimb singur prin padure – dar pe un drum organizat, totul corect, totul in tarmurile cuminteniei burgheze… si – vai! – il vad, sta pe o craca intru-un pom. Asezat. Linistit. Indiferent. Nici nu se uitat la mine, nici eu la el. Doar grabesc pasul. Ah, ce amintire ciudata!
   Sau altadata…. merg pe strada, singur. E o strada pietonala aglomerata, e sambata sau duminica, lumea pare vesela. Si eu ma simt bine, sunt ok. Din multime vad ca doi ochi ma privesc. Brusc imi dau seama ca trecutul m-a prins din urma. Intelegeti? Ma apropii de el. Trec de el. Tot timpul el se uita la mine, intoarce capul dupa mine, indiferent, fara sa insinueze sau sa sugereze ceva, fara sa para vesel sau trist.
   Nu ma intelegeti gresit… ma gandesc doar rar la el. Si nu mi-e frica de el….sau… in orice caz, intr-un fel il simt si aproape de mine, ca o parte din mine. Nu l-am intrebat niciodata nimic, de frica sa nu fiu pus in fata evidentei ca nu mi-raspunde. Si apoi…. ce ar fi de intrebat intr-o asemenea situatie? Ba chiar, altuist cum sunt, ma gandesc: ce ar fi de raspuns?
   Nu, am mintit: uneori mi-e frica. Mi-e frica sa nu ramana cu mine. Adica… el totdeauana dispare. Dar ce ma fac daca va veni ziua in care nu o sa mai plece? Sau ce ma fac daca va aparea vreodata tocmai intr-un moment inoportun? De exemplu, cum ar fi daca ar aparea exact cand astept deprimat venirea metroului sau atunci cand se intampla sa tin un cutit in mana la bucatarie?


Mihnea, 2019



inapoi