Despre minciuna


   Perceptia asupra lucrurilor care ma deranjeaza in cotidianul imediat se schimba in putinele momente in care reusesc sa intuiesc viata in ansamblu. Si anume, din suparatoare, acestea devin triste.
   Am incercat sa imi dau seama de unde vine dezamagirea zilnica, acuta, dar si cea cronica care rezulta din prima si m-am oprit la doua lucruri care formeza un cerc vicios: formalismul si falsitatea. Interdependenta dintre acestea e data de faptul ca daca nu iti doresti altceva decat ceea ce e obisnuit in lume esti formalist iar una dintre normele pe care le iei gata gandite de la societate este tocmai falsitatea. Impreuna, falsitatea si formalismul formeaza minciuna. Desigur, ele sunt acuzate la nivel superficial. De exemplu, exista un soi de falsitate telenovelica infierata chiar si de cele mai batute in cuie educatii. Dar, in rest, oamenii nu au nici o problema in a purta masti pana la pierderea propriului chip.
   Probabil ca persoanele care pot patrunde dupa aparentele normalitatii auto-recunoscatoare sau dincolo de placerea solidaritatii in minciuna au o trasatura comuna: s-a intamplat ceva cu ei. Nu mai sunt normali, in sensul ca nu mai apartin majoritatii care impune ceea ce e normal. Aceasta anormalitate e infipta adanc in modul lor de a gandi, si nu neaparat sub forma unui « nu » generalizat, ci sub forma a doua principii dominante, stringente: « daca toata lumea spune un lucru, nu inseamna neaparat ca el e adevarat » si « trebuie sa gandesti singur ». Existenta acestor principii, active si imperative constituie o diferentiere fundamentala intre oameni: unii pot fi liberi si altii nu pot fi. Primii, cei care au aceste principii, au sansa de a fi, intr-un fel, liberi. « Liberi de ce ? » s-ar putea spune. De minciuna.
   Exista in aceasta discutie un argument aparent foarte puternic: « daca vrei sa scapi de norme vei fi dominat de altele». Asa e. Insa nu e vorba de a scapa de norme, ci numai de a nu crede in cele mai mincinoase; de a nu le transmite mai departe oamenilor din jurul tau ca adevaruri.
   Asadar, ceea ce ma deranjeaza in general in viata provine din acest cerc vicios: formalism-falsitate. Deseori sunt nervos, imi vine sa spun ca singura solutie este lupta directa cu minciuna: sa spui in fata, sa nu inchizi niciodata ochii in fata nedereptatii si alte lucruri de acest gen. Dar uneori, fara sa cred vreo clipa ca aceste lucruri sunt false, imi dau seama ca, pana la urma, minciunile rezultate din formalism si falsitate se intorc impotriva celor care le-au generat. Pentru ca, ati vazut, cimitirele sunt pline; ati auzit, in cimitir e liniste. E tacere. Dupa o viata de minciuni, minciunile au murit odata cu tine si a ramas doar tacerea. Sigur, formalismul contina in cei care ingrijesc mormintele. Daca citesti ce scrie pe mominte, vei observa un lucru foarte trist: peste tot, aceleasi formule de regret; peste tot, prenumele vine dupa nume, ca la catalog, de ca si cum ai spune: « daca tot ai trait toata viata intr-un umil anonimat, ar fi indicat ca si in cimitir sa fii la fel: intr-un umil anonimat. »
   Va dati seama cat e de trist? Nici cand mori nu scapi de norme si de idei preconcepute. Copiii sau nepotii tai vor povesti despre tine niste franturi de adevar, te vor impaia intr-o imagine frumoasa in vitrina de mituri a familiei. Minciuna te urmareste si in mormant, dupa cum a facut-o si in viata: ca o masca, ca o grimasa, ca o cusca, ca propria ta umbra.
   Or, asa stand lucrurile, cum sa nu te bucuri ca, macar in viata ta si a celor de langa tine, ai sansa sa infrangi partial minciuna prin adevar?

Mihnea, 2005



inapoi