Despre decadere


   O colega mi-a spus, intr-o discutie „la trecerea timpului”, ca ii place Paulo Coelho. Oarecum trezit din atmosfera conventionala intr-una semi-conventionala, mi-am permis – mi-a placut asta – sa fiu un pic sincer. I-am spus ca mie nu-mi place – desi i-am citit doar o jumatate de carte, n-am putut mai mult - ca e prea comercial si ca exista o problema cu un scriitor atunci cand place atat de mult. Din comoditate si poate dintr-un fel de lasitate cotidiana, nu i-am mai spus ca problema si mai mare este atunci cand un scriitor place atat de mult femeilor. Mi-a raspuns: „Da, normal ca-i comercial!”. Asadar, a fi comercial in cartile pe care le scrii e in regula. I-am spus ca una dintre cele mai bune carti pe care le-am citit este „Crima si pedeapsa” pentru ca nu prea am mai gasit – ce-i drept, nu am citit chiar multe carti – un personaj atat de viu ca in aceasta carte. O citise si ea. Se enervase putin: „Nu inteleg ce poate sa-ti placa atat la un psihopat”. Si, chiar asa, ce poate sa-mi placa?
   Ei bine, in nici un caz crima lui Raskolnikov. Asadar, nu din tendinte psihotice imi place personajul. Nici din apetit pentru morbiditate sau teribilism de mascul insensibil. Nici considerente care apar la tot felul de oameni (pentru care trecerea peste mitul expertului sau al „scriitorilor de meserie” se dovedeste imposibila), inclusiv la unii la care nu te-ai astepta, nu m-au facut sa il consider pe Raskolnikov un personaj cu adevarat viu. Ma refer la ceea ce zace in spatele unor vorbe goale de genul „imi place stilul lui”, „e un monstru sacru al literaturii universale” sau „e un scriitor de geniu”. Aceste lucruri sunt asemanatoare comentariilor scolare in care totul e strict categorisit si care au darul de a ii face pe unii sa citeasca orice carte printr-o lentila moarta, didactica, iar pe altii sa isi gaseasca pretextul pentru a nu citi deloc.
   Raskolnikov si „Crima si pedepsa” imi plac pentru ca tocmai acel sentiment greu descriptibil si care cred ca se gaseste adanc in noi toti, si anume tentatia decaderii, se simte in toata cartea. De exemplu, Marmeladov, betivul incorigibil pe care Raskolnikov il intalneste intr-o carciuma si care ii povesteste toata viata lui nefericita si mai ales generatoare de nefericire in jur, ii pune, premonitoriu, aceasta intrebare: „Intelegeti dumneavoastra, domnule, intelegeti ce inseamna sa nu ai unde te duce?”
   Decadere este in noi toti. Decaderea poate chiar sa ne determine prin refulari multe succese in plan extern. Nu ma refer numai la cazul mai simplu de ilustrat al decaderii unui om parasit de familie care isi petrece noptile prin carciumi sau al unuia care din 60 de ani de viata si-a petrecut 35 in puscarie. De altfel, acest al doilea caz ne aduce mai aproape de ceea ce mi se pare a fi intrebarea esentiala despre decadere: cine decide ce este o decadere si ce nu este?
   In general, termenul de „decazut” este folosit pentru a desemna persoane aflate, cum se spune, la periferia societatii. Principalul viciu al acestei gandiri nu este simplitatea ei sau caracterul ei generalizator, ci faptul ca aceste doua atribute sunt folosite intr-un scop oportunist. Pentru ca, trebuie spus, traim intr-o lume a oamenilor normali. Iar acesti oameni normali au o constanta in gandire: isi cauta linistea. Acest lucru devine acuzabil in momentul in care propria liniste implica tavalirea intr-o minciuna. Or, cam asa se petrec lucrurile in cele mai multe cazuri. Daca ne referim la cazul de care vorbim, afirmarea minciunii inseamna credinta ca decazutii sunt (numai) cei de la periferia societatii. In momentul in care gandesti asa, fara dubiu, te afli in plina decadere. Si anume, decaderea sau recaderea in cel ce esti si departarea tot mai fara de intoarcere de (la) cel ce ai fi putut fi sau, mai potrivit zis, de exceptia care ai fi putut fi.
   Bine, veti spune, astea sunt vorbe frumoase, dar sunt totusi aberatii; unii vor fi mai blanzi si vor spune ca orientarea e buna, salutara, dar prea idealista. Dar, cine decide ce inseamna sa fii idealist si ce inseamna sa fii pragmatic? Modelul social? Aici nu suntem la gimnaziu, la ore de educatie moral civica sau la dirigentie. Ceea ce facem noi aici, in „Sub stele”, este sa criticam minciuna din oameni. Asadar, daca admitem ca oamenii traiesc in minciuna si ca o perpetueaza mintindu-se unii pe altii si fiecare pe el insusi, societatea – si deci modelul social – nu poate fi luata ca un etalon. Ca urmare, lipsa de adaptare la minciuna poate fi uneori, in ochii reci ai modelului social, tratata persiflant ca fiind idealista. Pe de alta parte, apologetii minciunii sociale sufocante sunt vazuti ca adaptati, ca pragmatici si, constituind majoritatea, se felicita intre ei pentru asta. Sper sa va fi convins cu aceste vorbe sa va dati la o parte sistemul imunitar si sa va intrebati, ca si mine: cine e cel care as fi putut fi?
   In cazul meu, cu greu as putea gasi un raspuns. Mai curand, prezenta acestei intrebari ofera prin crearea unui fel de atmosfera trista dar dulce, revelatoare, un raspuns la intrebarea: „Cum ar trebui sa fiu? (acum, cand oricum pornesc doar de la cel ce sunt)” sau la ”Cum ar trebui sa fiu ca sa nu ajung cel mai jos din cat se poate?”. Pentru ca, voi stiti, in viata unui om pe masura ce se iau decizii importante, alegeri, scade potentialul de variabilitate (scade numarul de variante). Cand esti tanar orice vis este, macar putin, credibil, pentru ca, intr-adevar, cine stie ce iti rezerva viata? Apoi, din posibile, lucrurile devin evidente, iar omul, din variabil in rationamente, devine precis. Precizia la nivel de viata interioara este sinonima cu amortirea sufletului. Or, aceasta nu e viata, pentru ca inertia, alunecarea, nu e acelasi lucru cu mersul inainte. Majoritatea oamenilor traiesc intr-o totala inertie. Insa, paradoxal, ceea ce atenueaza intr-o importanta masura caracterul mineral al vietii multora, este tocmai drama care e determinata de acest caracter; drama celui care, desi manuieste tot arsenalul de conceptii care sa ii garanteze ca e o.k., ca e un om normal intr-o lume normala si ca face tot ce se poate, nu poate sa nu fie jenat de un ghimpe de neiesit care ii sta adanc infipt in carne si care ii aminteste un lucru: „Tu, care in cel mult cateva zeci de ani, vei fi tot atat de mult pe lumea asta pe cat sunt florile care s-au ofilit toamna trecuta, nu ai de ce sa te bucuri prea mult, pentru ca si acum, cand traiesti, esti umbra viselor tale din tinerete, ca un ambalaj poleit al unei bomboane pentru bradul de Craciun mancate, dar care, de ochii lumii, sta inca atarnata”. Luciditatea asupra propriei decaderi te poate ajuta sa te mai ridici. Dar pot fi foarte usor intrebat: in ce sens „sa te mai ridici”?. In sensul ca stiind adevarul si avand un fel de speranta profunda, poti trece peste toate, deci si peste decadere. In plus, ceea ce am scris este intr-o importanta masura artificial, pentru ca nu am spus nimic despre cei care te iubesc sincer (daca exista asa ceva).
   Va amintiti cand erati mici sau mai putin mici si, dupa o tensiune sufleteasca acumulata, plangeati cu adevarat, intens? Va amintiti cum de cele mai multe ori, la capatul lacrimilor totul era, nu mai bun, ci mai respirabil, iar voi va erati, din nou, mai ai vostri? Acelasi este cazul si cu luciditatea si cu necesitatea aflarii adevarului: dupa socul primar, exista sansa unei renasteri. Si, din cate inteleg eu pe lumea asta, la cat de multa moarte de toate felurile avem peste tot, cu totii avem o nevoie disperata de o renastere.
   De ce am vorbit despre „Crima si pedeapsa”? Pentru ca, dupa cum rar citesti o carte care seamana atat de mult cu un cosmar, tot rareori gasesti un asemena sfarsit. Aflat inchis in Siberia pentru crima lui, Raskolnikov este linistit, impacat. Intr-un fel, prin linistea de la capatul zbuciumului, a renascut. Si linistea este o renastere, cu conditia sa nu fie una apartinand inertiei, ci trezirii.
   Iar noi, eu si cu voi, ce ati inteles, nu trebuie sa facem o crima ca Raskolnikov ca sa avem din ce cosmar renaste. „Crima si pedeapsa” e doar o carte la nivel de fapte. Noi avem sansa noastra aici, in viata noastra.

Mihnea, 2005



inapoi