despre cum putem deveni gandaci


   Gregor Samsa muncea mult pentru pentru ca familia sa sa poata scapa de datorii. Si totusi, asta nu a putut schimba cu nimic faptul ca avea sa se trezeasca intr-o dimineata transformat intr-un gandac urias; si, cu toate ca la inceput a crezut ca e doar un cosmar, transforarea s-a dovedit deplina. Atitudinea celor din jur, a tatalui, a mamei si a surorii sale, a variat de la frica ("ce e creatura asta?"), la compasiune ("sa-l ajutam sa treaca peste asta, doar se va face bine"), la scarba ("gandacul asta nu e baiatul nostru") pana la ura de moarte ("vrem sa scapam de el"). Intr-un tarziu, ranit fizic de propriul tata, Gregor moare singur, spre usurarea tuturor ("acum putem incepe o viata noua").
   Multi au auzit de “Metamorfoza” lui Kafka. Lumea fiind plina de snobi care nu au depasit si nu vor depasi vreodata etapa de analiza a textelor in genul comentariilor de invatat pentru a doua zi din liceu, vor spune despre ea fraze seci, goale, care sigur vor contine cuvinte ca “stil” sau “kafkian”. Dar eu nu vreau sa vorbesc aici despre ei.
   Voi nu v-ati simtit vreodata ca fiind la periferia normalitatii statistice, ca fiind altfel decat majoritatea care stabileste etalonul? Voi nu v-ati simtit vreodata cazuti, cu adevarat cazuti? Voi nu ati simtit vreodata cum diferentele dintre voi si altii va covarsesc, va amputeaza vitalitatea, va fac sa va simtiti ca un scuipat dintr-o gura nenorocita?
   Eu m-am simtit astfel uneori. Si nu vreau sa uit. De altfel, nici nu as putea sa uit, mai ales ca lucrurile acestea nu tin neaparat de trecut. Dar poate ca mai sus am exagerat. Adica, ce-i drept, am fost foarte fragil uneori dar, pe de alta parte, am avut in ce pat sa dorm, am avut la ce masa sa mananc, am avut fara incetare un viitor in fata si, mai ales, am avut mereu langa mine oameni care sa ma ajute, mai ales ca nici eu nu am incetat vreodata cu adevarat sa vreau sa fiu ajutat. Dar exista oameni carora nu numai ca le-a fugit pamantul de sub picioare, dar nici nu mai traiesc cu dorinta de a avea pamant sub picioare. Insa nu e nimic boem in acest fapt. S-au invatat pur si simplu sa vietuiasca aruncati, fara sprijin si directie. Echilibrul unei vieti poate sa se sparga ca un balon de sapun. Mergem pe gheata, nu pe pamant. Putem pica imediat. Fiecare dintre noi. Si cu toate astea, oricat de indragostiti am fi de ideea ca suntem niste oameni buni, “de pus pe rana”, trebuie sa recunoastem ca fata de oamenii picati suntem niste maestrii ai darvinismului social sau ai indiferentei.
   Dar cine sunt cei picati? Sunt, de pilda, cei pe care ii numim cersetori. Ce relevanta are faptul ca te pacalesc, ca sunt needucati, ca sunt rautaciosi, atata timp cat si noi, cei “normali” suntem putin – sau mai mult - din toate astea, desi noi avem totul iar ei nimic? Cei picati sunt “ratatii” – ce usor ne vine sa folosim cuvantul asta – fie ei si ne-cersetori. Auzim de unul ca e un betiv, ca adoarme cu capul pe masa prin carciumi, ca a imprumutat bani de la toti prietenii, ca a ramas singur pentru ca familia l-a parasit, ca nu mai are dinti in gura; auzim de altul ca a innebunit; detaliile nu contenesc sa apara: e din cauza unei femei sau nimeni nu stie exact care e cauza, desi multi isi amintesc semne timpurii ale vitoarei nebunii; tot ratati sunt pentru noi, baietii “normali”, fie ca o recunoastem sau nu, cei care au ramas intr-un scaun cu rotile, de exemplu. Despre acestia, aparent animati de cele mai bune si pure intentii, spunem ori de cate ori ne intalnim cu un cunoscut comun: “Saracul… si era baiat frumos” sau “dar parintii lui…” sau “si ce bine juca baschet”; la periferie sunt si cei care, in cea mai nefericita clipa a vietii lor, omoara un alt om. Desigur, aici nu ma refer la cei care omoara mii de oameni “in interesul unei mari idei” (acestia nu sunt “la periferie”, ci conduc guverne si, daca sunt priceputi si au noroc, vor avea garantata o pagina de aur in manualele de istorie). Ma refer la cei de genul celor care apar la mult iubitele stiri "de la ora 5”. Pentru ei, ca si pentru victima lor, viata cu adevarat s-a sfarsit. Sau, oricum, pe ei, cu adevarat, societatea i-a scuipat, lasandu-i sa fie calcati de picioarele strainilor. Nu ii apar pe acesti oameni, spun numai ca ei ar trebui perceputi in continuare ca oameni pentru ca si noi, daca am fi in aceiasi situatie – si cred ca putem cu totii ajunge acolo printr-o nenorocita amplificare a mozaicului refularilor – ne-am dori acelasi lucru: sa fim priviti, in continuare, ca oameni.
   Dar poate cel mai bine ar fi sa ne gandim la copiii care se nasc intr-o familie de tigani saraci care, in tristul si mizerabilul spirit al unora dintre ei, le intorc picioarele pe dos pentru a face mai multi bani din cersit. Apoi acesti copii cresc si iata ca intr-o zi, in timp ce vorbesti cu hands-free in masina ta “ieftina”, de roman cu venituri medii dar care face vreo 10000 de euro, prinzi rosu la semafor si unul dintre acesti copii batrani, ologi si cu mucii curgandu-le in gurile pe care le consideri atat de scarboase, iti bate in geam. Mai important: iti atinge geamul. Tu nu te uiti la el si dai muzica mai tare. Dar el refuza sa plece si agita o icoana, asa cum probabil a fost invatat sa faca. Te enervezi: ii spui autoritar sa plece sau chiar il injuri, ca doar, oricum, nu mai ai loc de tigani, desi poate ca ai ascultat ceva manele in ultima saptamana. Si daca in continuare te streseaza, o vei face: vei iesi din caldura masinii tale si il vei ameninta cu bataia. Si el va fugi, eventual mormaind niste lucruri similare celor pe care i le-ai spus tu, dar, evident, mai nelegitime.
   Asa ca iata, nu e nevoie sa ne tot dam interesanti ca l-am citit pe Kafka: “gandacii” sunt chiar printre noi. Noi, cu mintea noastra, ii omoram si le calcam in picioare sufletul cu aceiasi siguranta si lipsa de dileme cu care strivim gandacii reali peste care dam in bucatarie. Umanitatea, filmele bune, dragostea si iesirile in societate, analizele literare si viata, viata insasi, nu le consideram a fi si pentru “gandaci”, ci numai pentru noi, cei normali. Si daca totusi spunem ca viata este si pentru ei, o facem plini de mila si suntem la un pas de a ne cere singuri autograf.
   “Gandac” este acela care, uneori deodata, ca in nuvela lui Kafka, se trezeste doborat; se trezeste ca e atat de diferit incat se simte departe si ca specie de oamenii din jur care, la randul lor, se simt scarbiti de el, mai ales ca au in spatele lor cea mai puternica arma: normalitatea. Exista oameni care il ajuta pe cel devenit acum “gandac” dar si acestia se vor imputina pentru ca nu vor sa fie asociati cu esecul lui. Chiar si parintii deseori nu iubesc la copilul lor esenta diferentierii lui de ceilalti, adica personalitatea lui, ci iubesc proiectul lor care e el; nu-l iubesc pe el, ci-l iubesc pe acela pe care ei si l-ar dori pentru a fi copilul lor. Si sfarsitul povestirii corespunde realitatii, din pacate: de multe ori, cei mai apropiati oameni de “gandaci” nu-si doresc moartea acestora, dar isi doresc sa se termine totul (si nu numai la modul optimist: “e mai bine pentru el asa”).

Mihnea, 2007



inapoi