desi nu am ales


   Un lucru e, mai presus de toate, inima tristetii: am jucat teatru toata viata.
   M-am trezit in lume si a trebuit sa ma impart din prima intre mine si ei, intre joaca si reguli. M-am delimitat la repezeala ca fiind spectatorul-actor, zona calda din tot ce exista care nu e “ei” si care mereu tine cu ea insasi. M-am invatat sa ma iubesc, asadar. A ma adapta a insemnat din start sa invat niste smecherii, sa prind niste nuante, sa inteleg niste ierarhii. Pentru copilul care creste “in sanul” familiei, existenta e inainte de toate ceva ce tine de politica, de combinatorica pupincurista. Mi s-a bagat in cap ca trebuie sa fiu mai bun decat altii, ca nu trebuie sa-mi arat sentimentele, ca sunt baiat-barbat si trebuie sa stiu sa ma bat, sa nu fiu “mamaliga”. Am inteles ca trebuie sa stii cand sa taci daca vrei sa nu iti fie rau. La scoala am vazut cum copiii poreclesc, cum daca unul e sarac, e barfit pentru asta sau chiar i se spune in fata ca s-a nascut inferior, cum daca doi baieti se bat, colegii nu incearca in primul rand sa ii desparta, ci sa le tina galerie, sa ii incurajeze sa dea mai tare. M-am vazut pe mine insumi participand in mod voit la toate astea, fiind mandru ca ma integrez. Imi amintesc cum ma simteam superior in fata unora pentru ca ai mei aveau mai multi bani decat ai lor. Stiu ca daca le dadeam din ciocolata mea ma simteam un fel de Dumnezeu. Au mai trecut ceva ani si mizeria a inceput sa prezinte tot mai multe nuante. Aparent deodata, cuvantul “fata” a inceput sa rimeze cu cuvantul “fund”. Satul mai mult sau mai putin veritabil de mizeriile de acasa, am inceput sa iubesc cu umilinta si sa copiez sarguincios ce vedeam la baietii mai mari, dar nu oricare, ci aia care fumau, bateau, umblau cu fete, aveau gasca si stateau daca voiau si toata noaptea afara. Am vazut cum cei aflati la periferie erau calcati in picioare in public si am participat la asta, sperand ca astfel sa fiu mai rar eu cel calcat in picioare. Am incercat sa par cine nu sunt pentru a fi placut de fete si pentru a fi acceptat de grupul dominant. Am mers la scoala doar pentru a-mi incropi si intretine o imagine de tip cool. Am vazut cum profesorii, contrar textelor propagandistice pe care ni le livrasera despre ei insisi, aveau preferinte printre elevi, uneori legate de situatia materiala a parintilor sau pur si simplu de cunostinte, cum participau la trocul jalnic intre elevul care nu invata ca sa para liber dar ia totusi nota de trecere si profesorul care il ia de sus pe elev care sa para mare om, uneori cu un prost gust greu de imaginat, dandu-i in schimb nota de trecere. Mi-am dat seama la un moment dat ca parintii mei au si o viata anterioara mie, ca nu sunt asa cum reiesea din miturile pe care mi le tot prezentasera despre ei, vietile lor si familiile lor, ca tin cu mine “neconditionat” pana cand incepe sa le fie lor rau, dupa care tin al naibii de conditionat. Am descoperit ce prapastie exista intre vorbe si fapte, ce usor e sa fii aparator al dreptatii duminica in sufragerie si ce e greu e ca, pentru a indrepta o nedreptate, sa pierzi chiar si o parte infima din tot ce ai adunat cu capul plecat. Am vazut ca exista oameni pentru care nu conteaza atunci cand vine vorba de trecutul tarii noastre crimele, suferintele, vietile distruse, ci siguranta locului de munca, cladirile marete, patosul nationalist de pe stadioane, chiar daca toate sunt intretiunte de criminali. Am observat cum minciuna e regula de desfasurare a vietii in societate. Mi-am dat seama ca peste tot, oricine, abia asteapta sa fie in situatia de a te lua de sus, fapt care ii confirma lui ca e un mare om. Am crezut in oameni de litere, in patriarhi ai dreptatii care vorbesc aproape in lacrimi despre omenire si omenie, pentru ca apoi sa-i vad cum sunt de fapt: plini de ei, cu impostura iesindu-le prin pori. Mi-am dat seama ca snobismul e viu, e pe culoarele facultatilor, in relatiile cu colegii, e mai viu (mai organic) decat viata noastra in afara lui. Am realizat ca in general prieteniile nu sunt altceva decat coincidente de desfasurare in comun a orgoliilor. Am vazut cum, incet-incet, eu si cei de varsta mea ne apropiem de ce detestam la cei batrani: antipatiile nu mai sunt pe fata, masca indiferentei e universala, princpiile sunt ceva cu care te stergi la fund daca e sa le compari cu devenirea sociala si binele propriu, iar tehnica punerii propriei persoane intr-o lumina roz in orice context a devenit, si ea, un atribut al maturitatii. Ma uit in jur si vad cum colegii mei sunt disperati sa faca cariera, sa cunoasca un profesor, sa se duca la un congres, orice, numai sa ii ajute in viitor. Ii vad cum rad la aceleasi glume cuminti si cum strang cu aceeasi tacuta complicitate banii pentru a lua ceva la un examen pentru a fi lasati sa copieze.
   Iar eu, marele moralist, analist, marele mare, eu cine sunt? Sunt un om care, desi a identificat hoitul, nu a putut sa nu calce in el, sa nu se cufunde in el. Cat de trist… cum cu timpul fiecare se asterne pe trasa pe care era cel mai probabil sa se astearna, cu toate sperantele, cu toate laudele ca “eu nu voi face asa”, cum drama involutiei noastre e una tacuta si calda ca niste raze de soare in cimitir. Eu nu sunt o victima sau daca sunt o victima totusi, atunci sunt una vinovata. Iar intre statutul meu de eventuala victima si vina mea nu exista, oricat de mult mi-as dori sa cred asta, o relatie cauza-efect. Pentru ca nu poti sa spui ca meritele iti apartin in timp ce esecurile sunt determinate de conditii externe.
   Nu sunt o victima. Si totusi, ce bine e in viata asta atata timp cat te mai poti inca socoti o victima, ce dulci sunt lacrimile curse pe propriul monument singuratic. Dar apoi, daca ai trecut de partea cealalta, de unde sa mai ai mizeria de a inchide ochii? Si totusi o gasesti pana la urma. Sunt fals, ipocrit, orgolios, las, rau, mic la suflet. Mai ales ultima, cu siguranta mai ales ultima. Cat de mic e sufletul tau se masoara in functie de cat de usor faci rau constient celor care te iubesc.
   Acum o luna am facut 24 de ani. Asadar, poate mai bine de o treime din viata s-a dus, oricum ar fi. Ce voi face inca 40-50 de ani? Voi face un copil ca sa-l arunc si pe el in valtoarea mortii vii numai ca sa ma simt eu mai putin singur? Ma voi ratoi peste 20-30 de ani la tineri prin autobuze? Voi pleca in concediu cu familia dupa calcule de calic si cu scandal, fiindu-mi rusine ca la 45 de ani imi mai doresc atat de mult fetele tinere de pe plaja? Voi face parte dintr-un cuplu smochinit, care asteapta tot week-end-ul nu stiu ce nenorocita emisiune de duminca seara? O sa ne plangem amandoi de sanatate si de schimbarea vremii pentru a avea un subiect care sa ne uneasca? Ne vom teroriza copilul ca sa simtim ca avem o misiune? Vom face lungi bai separate si vom dormi mult dupa-amiaza ca sa mai treaca timpul? Voi sta la bere cu niste “prieteni” pe care sa nu pot sa-i suport, dovada vorbitoare a vietii mele ratate? Voi fi uitat pe un pat de spital, asteptand sa se sfarseasca mascarada? Voi popula sectiile de psihiatrie, un felinar spart in noaptea adanca, o maimuta in plus la zoo? Voi incheia viata mai devreme, in vreun fel sau altul?
   Oricum ar fi, tot in intuneric ma voi face praf spre adormire, spre liniste, spre nimic, spre repararea tragica a unei nedreptati eterne: sunt, desi nu am ales sa fiu.

Mihnea, 2008





inapoi