de ce sa nu fii cu ei?


   Intr-un episod din “Memorialul durerii” sotia pastorului Richard Wurmbrand, ea insasi fosta detinuta politic, spunea la un moment dat ca i-a multumit lui Dumnezeu ca a dat ca ei sa fie cei chinuiti, cei schingiuiti, si nu cei care chinuiesc si schingiuiesc.
   Se spun multe pe lumea asta; exista carti si site-uri de expresii celebre. Se scot volume de aforisme. O parte a literaturii ultimului secol a ajuns la un grad de ermetizare a metaforei care face ca nimeni sa nu mai inteleaga ce a vrut sa spuna autorul, care, la randul lui, e constient de asta si care tocmai din acest motiv se chinuieste sa scrie cat mai neinteligibil. Ne uitam la diverse talk-show-uri in care “dinozaurii” sau “patriarhii” presei si, in general, ai simtirii romanesti, fac glumite pline de inteles, se intrec in a inventa expresii gazetaresti menite sa fie memorabile, se dueleaza in zambete culte, prin toate astea pavandu-si cu noi si noi episoade drumul spre propria statuie la care sa se reculeaga oamenii creduli, pentru care oricum nu conteaza ce e adevarat sau corect, ci numai sa vada “conflicte de idei”, emisiuni “delicioase” si “mari oameni”.
   Pentru mine, in marea de vorbe precum cele descrise mai sus, vorbele sotiei lui Richard Wurmbrand sunt printre putinele care merita sa fie luate in seama, in sensul ca sunt printre putinele care, atunci cand ma simt slab, sa ma faca sa ma gandesc: “uite, exista lucrul asta… ei au putut sa faca asa invingand suferinta atat de groaznic de concreta, iar eu nu pot sa nu ma simt infrant de domesticele mele deziluzii”.
   De fapt, daca m-ati intreba care e cel mai important lucru pe care il stiu despre dictatura, m-as gandi cu siguranta la aceste cuvinte. Si nu pentru ca ar fi cele care sa sintetizeze cel mai bine ce e o dictatura, ci pentru calitatea lor de a releva esenta raspunsului care ar trebui sa existe la marea intrebare care se pune sub o forma sau alta in mintile tuturor celor care traiesc in dictatura: “de ce ar trebui sa ma opun? De ce nu as fi de partea lor?”
   Valoarea acestor cuvinte vine si din legitimitatea lor. Suferinta acestei femei, a sotului ei si a intregii familii, intr-o viata pe care, ca orice om, si-o doreau sa fie fericita, face ca aceste cuvinte sa se departeze fara drept de apel de snobismul unui “text” aruncat intr-o discutie snoaba. Dar cel mai important lucru pentru mine din aceste cuvinte este mesajul pe care mi-l transmit: cel mai mare lucru dintre toate pentru viata unui om este sa poata sa nu faptuiasca spre raul altora, desi asta i-ar aduce avantaje si ar fi in cadrul “normalitatii” statistice a populatiei. Mai mult, sa aiba puterea sa sufere, sa fie scos din viata pe care si-a construit-o, sa fie chinuit, schingiuit, sa ii fie distruse viitorul, visele si echilibrul sufletesc. Si de ce? Dintr-un singur motiv: pentru ca asa este normal, asa este corect sa se poarte.
   Asadar, a castiga multe nu se suprapune neaparat cu a nu pierde totul, iar a pierde totul nu inseamna din fericire ca nu ai castigat nimic ba chiar, asa cum se intampla in dureros de numeroasele ocazii in care bocancul statului striveste chipul omului, poate insemna ca ai castigat totul; tocmai acel “tot” pe care nimeni si nimic nu ti-l poate lua.

Mihnea, 2007



inapoi