de ce o sa-mi para rau


   Mainile cu care scriu randurile astea. Le stiu bine. Le stiu venele verzi-albastrui, le stiu pielitele de langa unghii, mereu enervante si uneori dureroase, imi amintesc nenumaratele ocazii in care mi-am dat seama de avantajele si dezavantajele de a avea unghiile scurte sau lungi. Le mai stiu si dupa cum stiu sa tin un pix in mana, dupa ce m-am chinuit atata in clasa intai cand mi se parea ca daca tin stiloul cum zicea invatatoarea imi va aluneca printre degete. Le stiu, in sfarsit, dupa bataturile placute intr-un mod implicit pe care le fac dupa ce joc tenis; fata mea, care m-a insotit peste tot, ca o eticheta uneori parca de nadejde, uneori parca de mizerie, fata de pe care mi-am sters de atatea ori lacrimile care au participat, si ele, la senzatia aia vie de euforie trista a plansului, poate prin intensa lor caldura curgatoare… si sa nu uit de fata mea pe care de atatea ori numai de mine stiute mi-a cam fost rusine sa o privesc in oglinda; felul in care imi e scarba de mancare dupa ce mananc mult; imi plac vinetele cand sunt foarte proaspate; strangerea bratelor ei in penumbra calda a camerei, parca vrajita pentru moment… parca ma simt si copil si barbat in acelasi timp; sa stau intins pe un cearsaf la plaja cu picioarele in murdaria placuta a nisipului incins… inchid ochii si alunec cu totul spre locul ala atat de viu, poate cel mai liber dintre toate, dintre incalcita realitate si visul plutind, zburand si rupand toata tensiunea in liniste… soarele sa ma incalzeasca si negrul ochilor inchisi sa fie de fapt rosiaticul ala prietenos pe care il stiu atat de bine, iar valurile sa se sparga monoton, spre somn; prietenii mei – aici ii includ si pe parintii mei si pe unele dintre rudele cele mai apropiate, pentru ca tocmai de momentele in care i-am simtit prieteni merita sa-mi amintesc acum. Caldura lor, zambetul si rasul lor puternic, felul in care simteam ca le pasa de mine, ca ma apreciaza intr-un mod personal, ca atunci cand sunt cu mine chiar sunt cu mine, subiectele noastre, care, desi in principiu mereu aceleasi, ma ajutau parca sa imi amintesc de viata mea, sa ma simt viu… si apoi, felul in care a fi sincer cu unul care e sincer cu tine nu te face sa iti para rau ca ti-ai expus slabiciunile, ci iti aduce bucuria ca ai fata de cine sa-ti deschizi sufletul; sa joc fotbal sau tenis sau ce-am mai jucat eu sau sa merg cu bicicleta, chiar daca le fac prost sau foarte prost pe fiecare in parte, sa simt implinirea aia simpla, barbara, de a da un gol sau un smash, de a ma catara cu bicicleta pe vreun deal, de a simti ca ma dor muschii si ca, de la efort, imi iese intunericul din minte… sa suiere aerul pe langa mine ca vantul, sa ma gandesc la ale mele in viteza; modul in care stiu de atatia ani sa-mi fac un culcus inainte de a adormi, in care sa ma simt sigur si cald ca la inceputurile pe care nici amintirile nu le pot deslusi… satisfactia pe care mi-o da un sfarsit de zi, placerea copilareasca cu care privesc faptul ca 6-7 ore de acum incolo o sa visez si o sa fiu mirat ca la inceput de vise, pentru ca in vise niciodata nu sunt indiferent; visele mele de noapte, cele frumoase, evident, in care ma simt mai puternic, mai putin complexat, mai placut de fete si mai implinit, mai adevarat decat sunt; sa calc acceleratia cand am drum liber in fata si sa vad in oglinda cum ma departez ca intr-un joc de intersectia aglomerata si plina de claxoane din care am scapat; sa vorbesc cu cineva apropiat despre tot ce-mi vine in minte, trecand de la una la alta fara nici o noima, deschizand paranteze ale parantezelor, totul intr-un sentiment general ca imi bag picioarele si iubesc asta; sa mananc o pizza Quatro Formaggi, nu inainte de a-mi taia feliile cat mai mici ca sa dureze mai mult; sa beau o bere sau mai degraba mai multe cu prietenii si sa imi dau seama ca, de fapt, am mai putini cunoscuti si mai multi prieteni decat credeam, sa simt ca, pana la urma, sunt un om o.k., ca am multe de zis, ca rasul e cel mai natural gest posibil; sa fac pipi dupa ce m-am tinut mult, eventual sa fie si frig afara. In primul moment caldura si eliberarea ma fac sa-mi ridic capul de satisfactie; cum ma jucam in atatea zile pe care mi le amintesc acum ca fiind pline de lumina la propriu cu prietenii mei din copilarie: Sebastian, Ionut, Bogdan, Tibi… pana sa fie vorba despre atatea stratageme, despre fete si despre orgolii impietrite… nu vreau sa idealizez copilaria, e plina de rautati la care nu vreau sa ma gandesc acum, dar era totul mai direct, totul avea alta intensitate, de la fotbal, cand o faceam pe portatul, mai mereu tolerat in echipa, mai mereu transiprand mai mult decat jucatorii de camp, la pac-pac prin casa, la spusul bancurilor idioate cu Bula si cu italience, la care parca trebuia sa razi ca sa arati ca te-ai prins, la aruncatul cu discuri de plastic care ramaneau in pomi, la jucatul de carti, cand ne certam de la septica si macao, la datul tare in leagan si senzatia aia inconfundabila in burta, la cine trage mai sus si mai departe cu arcul si sagetile facute din alun, la “fazan”, cand toti evitau sa spuna cuvinte care se termina in “re” ca sa nu fie inchisi cu “restaurant”, la mitralierele facute din bucati de lemn batute in cuie, la primele jocuri video, la personajele din “Testoasele Ninja” pe care le imitam, la intensitatea cu care imi amintesc si acum momentul cand am vazut cu doi baieti primul film porno, la video, nemtesc, pe un televizor alb-negru, cu unul comentand “profesionist” scenele, cu unul stand “de sase”, aratandu-ne unii la altii erectiile de care eram atat de mandrii; concurenta: in sport, la scoala, simpla sau complicata, cu un obiect clar sau, asa cum e de obicei, simbolica, e mereu aceeasi senzatie de strigat al barbarului din tine cand te dovedesti sau crezi ca te dovedesti mai bun decat altul. Acum, cand ma gandesc la asta, nici nu mai stiu cate lucruri pe care cu greu le-as putea recunoaste mi-au trecut prin cap despre “concurentul” meu, oricare a fost el. Si mai e, evident, senzatia sa par destept in ochii unui profesor sau oricum ai unui superior… ma gandesc acum ca astea sunt sentimente de care probabil ar trebui sa-mi fie rusine, dar sunt definitorii pentru echilibrul meu mental, pana la urma nu ne mentinem pe linia de plutire numai cu lucruri morale, din pacate; sfarsitul inclestarii noastre (suna de doua parale, dar nu stiu cum sa-i zic altfel aici)… nu stiu in ce alte momente am uitat de mine atat de profund. Apoi sa ma culc alaturi de ea si sa ne ia somnul si sa nu ne mai pese, macar acum, de trecerea nenorocitului de timp; atunci cand am ajuns in sfarsit in apropierea unei fete pe care o placeam intens, la apropierea aia adevarata, parca stiind in bataile pana-n gat ale inimii ca niciodata lumea nu se va opri in loc in jurul nostru ca acum, cand oricum e a noastra, sa ne priveasca cum facem istorie in micile si probabil tristele noastre vieti. Si e ea, sunt ochii ei in care acum doar pe mine ma vad, e gura intredeschisa, poarta intimitatii ei, e gura deschisa intr-a mea, ca implinire a descatusarii mult dorite, probabil cel mai frumos si adevarat prilej cu care mi-am inchis vreodata ochii… si apoi, sau poate mai ales, e ca mine pentru ca e diferita de mine tocmai in felul asta: e fata pentru ca e femeie si invers, cu sanii ei ascunsi, cu fundul ei si cu toate la care m-am gandit atat de mult si pe care le-am “pozat”, le-am aproximat cu privirea prin haine… si suntem amandoi aici, acum, vii, in momentul asta chiar nu suntem morti; sa mi se para viata mai plina de rost pentru ca ma simt deosebit pentru ca imi pasa, pentru ca am un contact intim cu suferinta: fie ca ajut un om care cerseste, fie ca vad un film, aud o stire, citesc o carte sau ascult o piesa facute cu minim patetism si demonstrativitate despre suferinta, mereu a avea lacrimile in ochi ma ajuta sa nu uit de mine, sa nu uit de norocul meu in raport cu nenorocul altora; satisfactia de a ma simti superior intelecutal sau moral cand mi se pare ca am dat o replica reusita unuia pe care nu pot sa-l suport… poate e numai imaginatia mea orgolioasa, dar parca satisfactia e vie, concreta, ca un pumn strans, ca strigatul de dupa gol; sa beau, sa vorbesc prostii cu prietenii, sa mananc chips-uri si alte porcarii pana simt ca dau pe afara, sa curga orele pana spre dimineta cand deja am ragusit; sa stiu ca am fost bun cu un om, sa stiu ca l-am ajutat cand poate ca multi nu ar fi facut-o; sa ma arda sau sa ne arda dureros buzele de cat ne-am sarutat; sa mananc inghetata de aia la cornet clasic, cu vanilie; sa imi amintesc de liceu… toata atmosfera aia de jungla atat de generatoare de suferinta, dar atat de datatoare de speranta… cum era cand ieseam afara in pauza si curtea era plina de altii si altele ca mine, care nu veneau o data macar la scoala ca sa invete, ci numai ca sa se dea mari, sa omoare timpul, sa barfeasca si sa se combine; sa strang in pumn zapada pana se topeste si in mana imi ramane numai apa foarte rece; sa vorbesc cu Andrei, asa cum o faceam demult pe niste banci din centrul Ploiestiului, pe vremea cand ne faceam planurile impreuna. Adica vorbeam si despre chestii serioase…. viata, moarte, politica locala si internationala (era perioada mineriadelor din ’99 si a interventiei din Kosovo), in care deseori credeam sincer, numai ca majoritatea celor sustinute erau citate nemarturisite din parerile parintilor nostri… dar mai ales vorbeam despre fetele pe care le placeam, despre baietii si profesorii pe care ii antipatizam, despre dezamagirile legate de ai nostri, despre sansele nationalei de fotbal sau pur si simplu frecam batranele glume sexuale sau comentam defectele trectorilor; sa vorbesc cu ea despre orice, mandru parca ca suntem dovada vie a faptului ca e fals ce tot spun misoginii ca nu poti vorbi cu o fata asa cum o poti face cu un baiat… sa ne facem planuri, sa povestim… si apoi, toate tabieturile noastre, toate felurile in care ne gospodarim, de la cum cumparam rosii cat mai tari de la piata, la cum, atunci cand ne decidem sa gatim, adica eu sa pun masa si ea sa se ocupe de prajitul cartofilor sau facutul omletei, trebuie sa ii dau eu unele vase din dulap pentru ca ea nu ajunge la ele; sa stau culcat in iarba, linistit dar parca mereu cu frica urechelnitelor, pentru ca am auzit eu cand eram copil o poveste despre diabolicele insecte… sa ridic mainile spre cerul albastru fara nici o pata… ce contrast ireal se formeaza; sa stau culcat noaptea sub stele, ca atunci, in noaptea aia la care m-am gandit cand era vorba sa dam un nume revistei. Pare atat de indeparata acum… am stat pe patura, in zgomotul gazelor si in intunericul viu si sub cerul atat de incarcat de stele si de eternitate, de o frumusete covarsitoare. Atunci m-am rugat la Dumnezeu, cu atata naturalete si usurinta. Aveam atat de multa speranta in viitorul simplu in care toate aveau sa se rezolve bine pentru nu se putea sa fie altfel; sa mananc branza sarata cu orice, ca un fel de paine; ceara fierbinte din noaptea de Inviere care sa imi arda mainile, marea de lume si de lumini in noapte, mancarea buna de acasa, ouale taiate pe jumatate si date cu mustar; feminitatea, fragilitatea blanda dar gata de izbucnire, tristetea, limitele si pasiunea unei fete: cand isi sprijina barbia in podul palmei, cand isi prinde parul, cand isi sufleca manecile, cand te priveste in ochi din semiprofil si zambeste, cand, daca are parul lung, si-l da pe tot de o parte si in cealalta parte i se vede gatul, mainile subtiri, parca gata sa fie tinute; sa stiu ca l-am facut pe tata sa ma admire in legatura cu un lucru pe care l-am facut; sa vorbesc cu bunica despre istorie, chiar daca superficial, simplist si repetitiv, sa o vad cum se simte bine povestindu-mi, cum se simte in viata, ea, care e atat de aproape de sfarsitul vietii, care e atat de departe de lumea ei… la fel si cand imi povesteste pentru a nu stiu cata oara niste intamplari vechi de cel putin 30 de ani, dar care pentru ea inseamna atat de mult; sa ascult muzica… sa ma simt bine, chiar daca trist ascultand Pink Floyd, Pearl Jam, Luna Amara sau mai ales Alice in Chains; sa imi vina lacrimile in ochi – stiu ca e demonstrativ ca forma, dar e al naibii de drept ca fond – gandindu-ma la ei, la cei care au au suferit, la cei care au murit si la amaraciunea uitarii lor… la ’89, la iunie ’90, la cei care au murit in munti, uitati de toti, la Tiananmen, la genocidul impotriva armenilor, la Darfur, la Iugoslavia, la genocidul din Ruanda, la Tibet, la crimele in masa ale nazistilor si ale comunistilor de pretutindeni sau la ce se intampla zilele astea si de vreo 45 de ani in Burma sau in Coreea de Nord… si la multe altele, cel mai groaznic “si multe altele” din cate exista; sa comentez ipocrizia politicienilor de la televizor. Eu vorbesc, ea se joaca la calculator, ma asculta si din cand in cand ma aproba, din cand in cand imi zambeste; plimbarile lungi cu tata, in care vorbeam despre multe; sa mangai caini sau pisici… ma gandesc acum mai ales la pui, de aia care daca e iarba un pic mai inalta, vin la tine topaind mai mult decat fugind; ochii animalelor, atat de “altfel”; luna din spatele norilor, stranie, cea mai de pe alta lume imagine din lumea noastra de beton; “te iubesc”, nu neaparat in cuvintele astea… cand vine ca o salvare din mizeria vietii si, mai ales, din propria mizerie, cand vine ca o iertare, cand iti permite iarasi sa fii copil; sa beau un cola la mare, pe o caldura de aia in care nu poti sa calci pe nisip, la umbra … ca atunci cand aveam vreo 10 ani si am plecat cu totii la o terasa aflata la vreo 200 de metri de plaja si toata lumea si-a luat cate un cola, dar nu au stiut ca paharele sunt mari si nu au putut sa le termine si atunci eu le-am baut pe toate, spre amuzamentul general si apoi n-am mai intrat in apa de frica ca din cauza agitatiei sa nu vomit tot cola; sa stau de vorba cu cineva cu adevarat apropiat si sa iau la rand diverse personaje cunoscute de amandoi si sa le barfim… o fi imoral, dar macar sa fie asta singurul mod in care as fi imoral, plus ca in practica e un mod de a te simti “noi” cu cineva apropiat, de a te simti viu; sa fiu prins ore in sir intr-un joc pe calculator… sa ma imaginez acolo… erou care omoara monstrii, strateg militar, pilot profesionist; sa scriu un asemenea text; sa vorbesc despre lucruri pe care in mod obisnuit nu le cred de vorbit, mai ales ca ele sunt aparate si de falistatea oamenilor, deci si a mea; sa am curaj sa nu tac, sa vorbesc impotriva nedreptatii, chiar daca pot sa numar pe degetele de la o mana momentele in care am facut sau cred ca am facut cu adevarat asa ceva; sa scot limba la copiii foarte mici cand parintii nu se uita… imi place apoi sa ii vad pe unii dintre ei cum, in timp ce se departeaza impreuna cu ai lor, incearca sa se uite inapoi la mine, luand tot felul de pozitii chinuite in carut; sa mergem amandoi la gradina botanica cand se instaleaza bine primavara… sa stam pe o banca si sa ne simtim o.k., cu copii jucandu-se in jurul nostru, cu pomii verde crud deasupra noastra, cu o sticla de suc langa noi din care sa tot tragem, cu vorbele dintre noi, cu timpul ramas parca, macar putin, in loc.
   Sunt cu siguranta mult mai multe lucruri de care mi-ar parea rau cand nu o sa mai fiu viu si de care cu siguranta o sa-mi para rau cand voi fi in preajma mortii, dar numai astea mi-au venit in cap acum.
   Si in rest? In rest totul e mizerie, cred. Ba chiar, intr-un fel, nu e nici macar “rau”, in contrast cu “binele” care se naste din lucrurile pe care le-am spus mai sus. Atunci parca totusi ar fi o treaba, ar fi o lupta. Dar nu, majoritatea timpului e sufocata de un amestec alunecos si oarecum sufocant de falsitate, indiferenta, impostura si rautate obosita. Si tot amestecul asta e ca zatul de la cafea: negru, gros, fara gust, bun de aruncat. Dar, spre deosebire de o ceasca de cafea, lumea nu poate fi intoarsa cu fundul in sus si curatata. Si mai e o deosebire fata de bautul unei cafele: traitul in lume nu te trezeste, ci are un efect de sedativ asupra vietii din tine. Culmea, nu? Viata omoara viata.

Mihnea, 2008



inapoi