cuvinte putine


   In ultimele luni a apartut o noua frustrare in viata mea: nu mai scriu texte pentru substele.ro. Si nu as vrea sa spun ca e vorba despre poeticul si mult frecatul de catre snobi “nu mai pot sa scriu”. Adica aici nu e vorba de putut, chiar daca evenimentul final e neputinta finalizarii unui text. E vorba, intr-o prima etapa, de a crede intr-un text, apoi de a crede in veridicitatea si necesitatea transimiterii unui mesaj si, cel mai important, nodul tuturor lucrurilor, de a crede in tine, ca om care poate transmite mesaje. Aici intervine o particularitate care tine de felul nostru, al meu si al lui Andrei, de a vedea rostul scrisului. Adica mereu am zis ca scriem pentru a gasi si a fi gasiti de oameni ca noi. Mereu am pus pe perete aceasta icoana draguta a oamenilor asemenea noua. Sigur ca dorinta de a cauta oameni ca noi are la baza credinta in valorile noastre in jurul carora sa ne unim cu acei ipotetici oameni. Si una dintre valorile de baza pe care incercam sa o consideram ca fiind a noastra era dorinta de a fi morali. Morali intr-o lume imorala. Si e evident ca lumea colcaie de imoralitate. Numai ca, avand in vedere ca noi nu suntem plini de moralitate, pozitia noastra era sortita sa fie manjita de ipocrizie si impostura. Atunci am zis – si nu numai ca o argumentare subiectiva, ci si ca o realitate care, in principiu, nu cred ca poate fi contestata – ca daca vrei sa faci ceva, trebuie sa mai faci abstractie de nuante, ca, in acest sens, nu tot ce-i imoral e la fel de imoral, ca imoralitatea are culmile ei iar daca nu te afli pe ele le poti critica (si chiar trebuie sa le critici) culmea culmilor fiind ocupata de apropierea de crima, in special cea statala, sau apologia facuta ei, sub o forma sau alta si ca in plan secund se afla, la mare distanta, pupincurismul si falsitatea ca moneda de schimb in plan social. Si acum cred toate lucrurile astea. Numai ca – si voi inceta sa vorbesc la plural, despre mine si Andrei, si ma voi rezuma la mine – nu mai cred in mine indeajuns de mult. Asta e. Asta e motivul pentru care nu mai scriu texte sau nu mai fac alte lucruri pe care le faceam. Ar mai fi, sigur, un fel de dezamagire, chiar daca nu una in primul rand intensa, ci mare, in legatura cu faptul ca nu prea intra nimeni pe site, ca sa nu mai vorbim de a ne trimite mail-uri. Dar nu de asta nu mai scriu… oricum, aproximativ asa a fost mereu si totusi am scris. E vorba tot de faptul ca nu mai cred in mine destul de mult.
   Si nu va ganditi ca toata ziua stau si zac sau ca nu mai ma bucur de viata si toate astea. Nu. Insa cand vine vorba de a scrie ceva, dupa cateva randuri renunt. De fapt, probabil ca o idee mai presus de toate sparge bula de sapun a parerii bune pe care o aveam si o mai am cu intermitenta despre mine, si anume: cu ce drept tin eu predici? Pentru ca nu pot sa neg ca multe dintre articolele mele seamana cu niste predici. Cu ce drept dau eu sfaturi, cu ce drept dau sentinte care ma exclud pe mine, cu ce drept ma dau altfel decat altii?
   Alegeri pe care le-am luat in viata personala, chiar daca acum – cica – lasate in urma, ma coplesesc sau, poate mai bine zis, ma adorm. Poate ca asta e blazajul, numele real al asa-numitei maturizari, desi sunt convins – acum, da, sunt convins de asta – ca exista oameni mult mai puternici decat mine care pot sa treaca mai bine peste toate astea… adica nu e ca si cum nu ar fi vina mea, ci asa ar fi normal; normalitatea nu e o chestiune statistica, oricat de comod ne e sa o gandim in felul asta. Dar sa revin… poate ca stiti la ce ma refer… ideea ca macar calitatea asta sa o ai si tu, sa taci dupa ce ai facut. Sigur, n-am omorat pe nimeni, ca sa folosesc o expresie de tot rahatul. Insa nu conteaza cat de jos pici, ci de la ce inaltime. Sigur, totul e in mintea mea pentru ca extern, in relatiile cu cunoscutii – ce cuvant plin de suferinta, resemnare si formalism – nu m-am schimbat cu nimic, dar, pe de alta parte, si marile mele visuri si pretentii tot in mintea mea erau, ca totul, de altfel. In fine… sigur ca pare ca ma lamentez aici cat se poate de patetic, in timp ce – nu-i asa? – in viata orice sut in cur e un pas inainte si trebuie sa-ti lingi ranile, etc., dar, pe de alta parte, nu vi se pare plin de disperare si depersonalizant imperativul de a fi optimist, de a spera, de a nu te gandi la moarte si lucruri de genul asta? Adica tot suntem asaltati cu propaganda de cele mai multe ori ieftina facuta valorilor liberale, liberului arbitru si gandirii bazate pe argumente, dar atunci cand argumentele - care nu intarzie sa apara daca ne uitam cu ochii deschisi in jurul nostru - ne fac sa ne folosim liberul arbitru in sensul accentuarii pesimismului, al retragerii si poate mai mult, atunci ni se flutra in fata o axioma: TREBUIE sa fii optimist; normal… nu poate fi contestata, sau poate fi contestata cu pretul plasarii tale in ochii celorlalti intr-o categorie periferica: ciudati, nebuni, invinsi. Adica de fapt lucrurile se rezuma la ideea de a nu te minti pana la capat in legatura cu cine esti, chiar daca nu ai avut puterea sa nu crezi in minciunile societatii si nu te-ai putut abtine sa ii faci astfel pe altii sa sufere, nu ai putut sa eviti sa fii ca toti pana la urma.
   Asa ca… despre substele.ro… iata, am scris un text, primul dupa cateva luni bune, si e unul stil confesiune, poate ca si de aia am reusit sa nu-l abandonez.
   Si as mai vrea sa spun ceva si despre resemnarea care m-a cuprins in legatura cu o alta sfera de procupari careia ii corespunde o parte a site-ului, rubrica “pentru ei”. Aici motivele dezinteresului meu din ultimele luni sunt oarecum diferite, desi sunt mai acuzabile. Sunt mai acuzabile pentru ca acea rubrica se ocupa cu oameni chinuiti si omorati in diverse tiranii. De ce sunt motivele diferite? Nu e vorba ca nu imi mai pasa de ce imi pasa acum un an, desi trebuie sa recunosc ca am observat ca am o anume indiferenta de vita, egoista, evident, in legatura cu ce se mai intampla. De exemplu ce se intampla acum in Kenya, cu alegerile fraudate si sute de morti in violentele care au urmat. Altadata as fi pus link-uri pe site, as fi citit noutatile pe site-ul CNN de cateva ori pe zi. Acum nu. Sau ce s-a intamplat in Burma in septembrie… si acum am pe hard disk textul neterminat despre reprimarea calugarilor budisti… insa nu l-am incheiat, am preferat sa stau in cochilia treburilor cotidiene. Nu stiu ce sa zic… acum poate ca imi caut scuze, dar e vorba si ca nu se intampla nimic, adica daca vorbim despre decembrie ’89 sau de iunie ’90, totul a ramas la fel… si stiu, la fel va ramane daca nimeni nu va face nimic, dar, pe de alta parte, cand ii vezi pe Petre Roman, Gelu Voican-Voiculescu sau, mai ales, pe Ion Iliescu grohaind pe la televizor batranele si atat de vinovatele minciuni si cand vezi cum reporterii tineri cu care vorbesc le zambesc si se inteleg din priviri cu ei… in fine, toate astea s-au suprapus in ultimul timp peste starea pe care am descris-o mai sus.
   Acum, cand sunt pe cale sa inchei textul asta - pe care abia astept sa-l vad pe site pentru ca am scris mai multe dar le-am abandonat pana la urma, dupa cum am tot spus - sunt totusi stresat: am ceva pe foc si, pe deasupra, mi-e foame… nu rau, ci doar asa, la plictiseala… oricum, ma bucur de ideea cum ca o sa mananc ca un porc. Ma oftic totusi, trebuie sa recunosc, ca a trecut de fix si am ratat stirile de la Realitatea, or, mie imi place sa mananc la stiri. Totusi, ma simt oarecum special pentru ca ascult “Om bun” a lui Sfinx… de aia am si deschis melodia, ca sa ma simt special. Vedeti, asadar, eternele limite si batranele trucuri functioneaza la parametrii de varf… de fapt, nu prea imi pasa atat de tare de tot ce am scris, sigur ca sunt un ipocrit cand zic ca sufar gandindu-ma la oamenii din Coreea de Nord, mie mi-e foame si asta conteaza, si, oricum, prietenul meu cel mai fidel de drum nu e sinceritatea sau moralitatea, nu e nici macar fantomatica, taratoarea indiferenta, ci e falistatea, umbra mea, care, de altfel, ma va urma pana in mormant.

Mihnea, 2008



inapoi