Cu patura in cap


   Cam toate lucrurile pe care le facem si pe care le recunoastem ca fiind ale noastre sunt bazate pe ideea sau pe atmosfera mentala ca suntem niste oameni o.k.. Cine se considera oare cu adevarat altfel decat o.k. in felul lui? Raportul pe care il intretinem cu exteriorul, cu lumea din jur, cu imaginea pe care vrem sa ne-o formam, este, in esenta, unul de siguranta.
   Dar cand ne e frica, cand ne vine sa plangem desi stim ca nu avem un motiv clar si tocmai de asta ne vine sa plangem si mai tare, atunci... sigur, de cele mai multe ori nu ne gasim chiar in situatii reale de criza, adica nu punem la indoiala fundamentele fiintei noastre. Dar atunci cand, totusi, le punem, cand ne scapa din mana zgarda realitatii, atunci suntem din nou copii si totusi nu suntem deloc copii, atunci ne-am pune patura in cap si am zice ca trece; si ar trece numai ca de prea multe ori am facut acelasi lucru si am ajuns tot aici: la ganduri cu patura in cap, in caldura imputita si eterna, a ta cu tine insuti, la sentimentul ala neneorocit pe care il simti in piept cand scarba deznadajduita de textele optimiste vomitive si de tine te arde ca pe o lumanare (si totusi tu ramai acolo, nemistuit, desi poate ti-ai dori sa arzi), la gandul, mai mult sau mai putin exprimat: "oare cum o sa ma mai suport astia 40-50 de ani cat mai am de trait?" si apoi, la replica speriata "dar eu voi fi fericit!".
   Cu fiecare an care trece treaba cu viata ta devine mai serioasa, minciunile cu care te sustii si-au infipt radacinile tot mai adanc in inima ta si au devenit tot mai colturoase, mai maraitoare. Cand erai inca pe la liceu ziceai: "eh... sunt, ce-i drept, in multe privinte in continuare un tip de rahat, dar am viata inaintea mea, voi fi altfel, precis". Dar apoi, cand anii au mai trecut, vezi – daca nu ai pleoapele de tot coborate in infrangere entuziasta – ca te-ai schimbat in bine incredibil de putin fata de atunci. In schimb, esti mai obosit si primele simptome ale mizeriei care bate la usa si care se numeste "varsta adulta" sunt evidente: te simti superior celor mai tineri, invocand experienta, iar daca esti singur – tot singur – zambesti plin de cinism cand se aduce vorba despre iubire; si, mai ales, ai facut din a lua de sus pe altii si a te da interesant, neinteles, om de valoare, victima a nedreptatii si erou al devenirii sociale, o tehnica pe care o manuiesti mult mai bine decat chestia aia aruncata intr-un colt si prafuita care parca se numeste sinceritate.
   Si atunci, peste toate, vine batranul sentiment de mandra retragere: "imi bag picioarele, nu ma mai gandesc la toate astea... oricum, nu e vorba ca nu am reusit sa ajung asa cum imi doream; de fapt, atunci eram un copil care nu intelegea cum merg lucrurile pe lumea asta... trebuie sa faci niste compromisuri, toti oamenii normali le fac... si apoi, ce sa fac, sa innebunesc?".
   Chiar asa, ce sa faci?

Mihnea, 2007


inapoi