cetatea a picat


   Cetatea a picat!
   Si de cand a picat, sunt intr-o stare ca in vis. Mintea imi e e aprinsa, ma simt de ca si cum as face febra. Timpul s-a comprimat, momentul e adevarat, simt viata in mine pulsand, simt cum traiesc!
   Si usurarea! La inceput, in primele ore, inca mai existau din timp in timp stiri despre grupuri de dusmani care mai lupta disperat, dar toti au fost omorati sau luati prizonieri si urmeaza sa fie omorati. La unul dintre grupurile astea am fost de fata. Adica am ajuns tocmai cand se predau. Da, trebuie spus, prizonierii care s-au predat dupa ce au luptat pana cu cateva minute inainte, omorand sau ranind de-ai nostri au o soarta speciala. Soldatii nostrii care le-au taiat gatul de cum au iesit cu mainile sus din ascunzatori - ah, ce idioti! Au fost pusi la punct, imbranciti, uneori mai rau. Asa ceva nu se face! Dusmanul trebuie sa isi inteleaga, sa isi simta soarta groaznica, sa se simta la mana si in mana noastra, nu sa moara brusc, fara sa fi suferit mai nimic. Dar ce poti sa le ceri soldatilor de rand? Nu vad planul mai mare, nu inteleg necesitatea absoluta a violentei, mai buna decat orice vin, mai satisfacatore decat orice sex.
   Acum s-a mai destins atmosfera. Adica... probabilitatea sa mai existe rezistenta e din ce in ce mai mica, oamenii au inceput sa bea, sa cante, sa se imbraziseze, sa calce pe cadavrele jegoase ale dusmanilor, sa ii tareasca razand pe prizonieri, sa le fugarasca femeile cele fara de speranta... si sa multumeasca bunului Dumnezeu, pentru ca unde am fi fara Dumnezeul nostru? La rascruci si mai ales in piata mare, langa moscheea arzand, soldatii danseaza, striga, se bat in piept si ridica sabiile in aer si urla "Dumenzeu a vrut!". Dumenzeu a vrut, cuvintele astea imi domina si mie mintea.
   In piata mare au fost stransi cativa dintre capitanii dusmani, dintre preotii lor nenorociti si dintre liderii orasului. Ei ne-au cauzat atata suferinta, din cauza lor au murit atatia dintre oamenii mei, dintre cei cu crucea in piept. Dar acum, acum totul s-a terminat. Asa cum a vrut Dumnezeu, adevaratul Dumnezeu, nu Diavolul lor spurcat, i-am infrant. Si Dumnezeu in cer se bucura pentru noi, rade si se veseleste cu noi.
   Noi, liderii, ne-am gandit cum sa ii executam pe liderii lor. Adica conducatorul cel mare a reusit sa fuga, diavolul! Altii au murit inversunati in lupta. Spre norocul lor! Dar cu cei pe care i-am prins... ce sa facem cu ei? Un spectacol pentru soldati, sa simta voia Domnului, taisul sabii Arhangelilor si ciocanul lui Dumnezeu zdrobind oasele necredinciosilor. Altfel... de ce au luptat, de ce, daca la sfarstit, dupa atatea sacrificii, nu ar putea simti Puterea?
   Adica, sa explic: executia liderilor e treaba noastra si soldatii nu au nimic de spus. Ce fac in schimb cu restul orasului, e treaba lor, s-a spus, trei zile si trei nopti nu vor exista reguli. Gandindu-ma la asta, aproape ca im pare rau ca nu sunt soldat de rand.
   Revenind la lideri... ne-am gandit mult dar pana la urma ne-am decis pentru ceva clasic, un compromis intre pedeapsa si distractie... pe de alta parte, nici sa nu dureze cateva ore... nu, asta nu ar fi de dorit, pentru asta exista restul orasului.
   E asa: dezbracati, cu mainile legate la spate, au fost facuti sa mearga spre centrul pietii. Oamenii nostri strigau, ii scuipau, dar nu aveau voie sa ii atinga. Apoi au fost biciuiti. Pe o parte, pe alta, pe fata si de dos. Tremurau, se zvarcoleau sub necontrolat sub bice, parca incercand sa fuga - unde? - amintind de o vanatoare, de animalele prinse, fara scapare. Strigau, il rugau pe Diavolul lor de Dumnezeu sa ii ajute - ce gluma! - dar aici si acum noi eram Dumezeul si Diavolul pentru ei. Mainile, picioarele, spatele, chiar si fata, totul era plin de sange proaspat, lucind in soarele la amiaza.
   Apoi, simtind ca intervine deja o plictiseala, s-a decis sa se treaca la executie. Li s-a taiat capul pe un butuc. Rand pe rand. Ar trebui sa-mi fi fost mila de cei de la urma, care au trebuit sa asiste la executia celorlarti, prinsi in groaznica asteptare. Dar nu imi e - vai! - nu imi e! Ba chiar... dar sa spun mai departe.Sangele - ah, sangele! O balta de sange, cum se spune, o mare balta. Pe jos paie, paie si sange, ca o mizerie. Si apoi... corpurile zvarcolindu-se... trebuie sa fii de fata ca sa intelegi fiorul, satisfactia imensa. Desi noi am facut totul, desi noi am decis totul, era de ca si cum am fi asistat la o justitie din afara noastra, de sus. De fiecare data cand gatul astepta serios pe butuc, cand toporul cadea, soldatii strigau "Dumnezeu a vrut!". Asa si a fost, prieterni, Dumenzeu a vrut.
   Apoi m-am despartit de scena si am luat-o pe strazi. Nu cunosteam strazile astea, evident. O clipa, m-am gandit: "cum ar fi fost sa cunosc altfel strazile astea? Sa fi copilarit aici, sa stiu unde e piata, unde e moscheea, unde se repara pantofii si und se ingroapa mortii? Sa fi vazut strazile astea cand e sarbatoare?". Dar gandul asta mi l-am inlaturat cu scarba. Ah, ganduri de nevolnici! Eu am cunoscut orasul asta asa, azi, si anume l-am cunoscut plin de sange, asa cum i-a trebuit.
   Strigatele! Da, peste tot se auzeau. Mai putin "Dumnezen a vrut!", cat strigatele de groaza. Da, dupa fapta vine pedeapsa, fratii mei! Din loc in loc erau palcuri de prizonieri, toti asteptandu-si moartea, fie ca stiau sau nu, ordinele erau in sensul asta clare. Unii asteptau asezati pe jos, cu mainile legate la spate. Ochii... ochii lor, in curand se vor usca! Altii erau pusi sa danseze jalnic, sa se bata intre ei. Iar unii atarnau deja in streanguri improvizate, cu corpul miscandu-se inainte si inapoi, tacuti si invinsi.
   Sigur, mare parte a soldatilor nostri nu era interesata de ei. Da, am uitat sa zic, unii erau interesati numai de furt, de frica sa nu fure altii inaintea lor. Tot ce gasea: gaini, bijuterii, paturi, mancare... totul era de luat. Dar nu... marea parte era ocupata cu violuri.
   Strigatele femeilor se auzeau de peste tot. Unele intense, poate inca aparandu-se zadarnic, altele doar tanguindu-se tacut, acceptand. Pe una dintre strazi se organizase intr-o casa mai mare un fel de bordel. Aici erau carate, mai ales pentru ofiteri, femei de toate varstele, dar mai ales tinere. Trase de parul descoperit - un voit, dulce sacrilegiu - ca o prada, ca o ironie, ca o pedeapsa si ca o marca a posesiei; plangand; mai erau si cateva omorate, dezbracate, folosite, cu gaturile taiate. Iar soldatii mergeau pe lange ele, de ca si cum ar fi fost doar buruieni taiate. Da, din nou, ar trebui sa-mi fie mila. Dar un imi era, prieteni, imi parea doar rau, ca nu sunt un soldat marunt.
   Nu ca nu as fi avut si eu parte de toate astea, daca voiam. Si voiam. Era asa: deja pusesem mana pe o casa mai rasarita de langa piata centrala. Slugile mele aveau ordinele clare: in seara asta, pe langa mancare si bautura, aveam sa gasesc cand ma intorceam de la turul orasului femei. Cate, nu am zis clar, am lasat in seama slugilor sa ma surprinda. Dar se stia: cat mai frumoase si cat mai tinere, in orice caz cat mai fragile. Si inca neatinse de nimeni.
   Si copiii... dar nu, despre copii mai bine nu va povestesc nimic, prietenii mei nestiutori!
   Da, ma intorceam deja de la turul meu de oras. Mirosul sangelui! Pretutindeni! Ah, toti calugarii, toti taranii, toti asa-zisii nobili de acasa, acum atat de departe, voi toti nu ati gustat viata cu adevarat. Mirosul sangelui e atat de real. Nu trebuie sa tii ochii deschisi ca sa vezi baltile rosii, maronii in soarele coborand spre asfintit... ajungea sa inchizi ochii si sa tragi aer in piept: era acolo, mirosul sangelui, mirosul victoriei.
   Intr-adevar, si bausem. Cum sa nu bei intr-o asemenea zi? Da, eram fericit, cred ca pot spune asa. Se lasa seara. Acum o zi eram inca dincolo de ziduri, intrebandu-ne daca vom reusi, daca vom muri, fiindu-ne frica de sagetile, de apa fiarta, de sabile lor. Si acum suntem aici, dupa ce i-am distrus.
   Ajus din nou in piata, ma uit la locul executiei. Peste tot sange uscat, greu de distins de simplu noroi in lumina stinsa a asfintitului. Capetele erau luate, ordinul era sa fie infipte in tepe si puse pe zidurie cetatii... clasic dar atat de eficient. Iar corpurile erau stranse intr-un maldar intr-un colt al pietii.
   Ma asez pe unul dintre butucii atat de folositi astazi. Ma gandesc... stiti... sunt genul de om care se gandeste, caruia ii place sa vorbeasca, sa schimbe pareri, sa se strecoare prin argumente. Sau cel putin eram. Am plecat de trei ani de acasa. Familia mea... aproape ca i-am uitat, desi ma gandesc zilnic la ei. Viata alaturi de ei nu mai pare acum reala. Cand inchid ochii nu mai disting cu adevarat trasaturile femeii mele sau pe ale baiatului meu cel mai mare. Si apoi, nu ne despart doar trei ani si atata amar de departare. Ne desparte si sangele. Am omorat atatia oameni, am vazut atatea torturi, am violat atatea femei picate prada... dar nu... de fapt, ce inseamna viol? Asa sunt scrise lucrurile, e partea invingatorului, de cand e lumea si pamantul...
   Si totusi, uneori ma indoiesc. E totul din vina nenorocitului de calugar. Credeti sau nu, dar cu noi a venit si un calugar care intre timp a si murit de febra cand asediam alta cetate. Am vorbit de multe ori cu el. Era... era un om cu care puteai vorbi, nu asa cum sunt soldatii de rand, prea prosti de prostie si nici cum sunt ceilalti capitani, prosti de inganfare. Dar iti baga mizerii in cap. M-a intrebat odata daca eu cred cu adevarat ca asta si-a dorit Isus. M-a intrebat in continuare, viclean cum sunt calugarii, daca mai stiu cu adevarat cine a fost Isus, daca inteleg ce se predica in biserica, daca inteleg care e esenta crestinismului. Ah, vorbe de poeti si femei! Si de calugari. I-am raspuns ca eu port crucea in piept in fata necredinciosilor, riscand mereu sa mor, nu el. I-am mai spus ca daca are indoieli de genul asta, poate ar trebui sa treaca de partea dusmanilor. Viclean cum era, nu a raspuns decat ca el crede ca Isus nu si-a dorit asa ceva. Da, asa era calugarul. Dar asemenea vorbe te pot prinde pe picior gresit in momentele slabe.
   Da, poate acum e un moment slab. Dar, prieteni, ce credeti? Si ei ar fi facut la fel, dusmanii. Si, mai mult decat atat: si voi ati fi facut la fel. Ah, vorbe, vorbe, vorbe!
   Ma ridic si ma indrept agale, bucuros, fericit, impacat, infometat de noapte care va veni, spre casa mea temporara.


Mihnea, 2018



inapoi