Ca un tren fara control


“It seems no one can help me now
I'm in too deep
There's no way out
This time I have really led myself astray”

Soul Asylum – "Runaway Train"
video


   Conteaza mult ce lucruri iti definesc sensibilitatea. Ma refer acum la primele lucruri care te-au impresionat fiind copil, la lucrurile pe care le-ai asociat cu suferinta, cu tristetea, cu decaderea, la ce ai considerat ca e nedrept si fara sens. Sigur, multe dintre aceste lucruri ti-au fost insuflate de mediul in care ai trait dar, in momentul asta, asta nu mi se pare ca reduce in vreun fel autenticitatea lor atata timp cat ai crezut cu adevarat in ele si in masura in care ele te-au facut sa iti dezvolti sensibilitatea nedemonstrativa, te-au facut sa iubesti, nu sa urasti si sa suferi asistand la suferinta altuia, nu sa participi la producerea ei.
   In primii ani de dupa ’89, pana sa intre in Romania televiziunea prin cablu, TVR dadea parca o ora pe saptamana o selectie de pe MTV. Asa i-am vazut pentru prima oara pe R.E.M., Nirvana, Blind Mellon, Meat Loaf si altii. Printre acele videoclipuri era si “Runaway train” a lui Soul Asylum. Stiu ca ma uitam cu tata la videoclipul asta si el, in stilul mai mult sau mai putin didactic pe care il practica, imi explica cam despre ce e vorba: despre tineri disparuti. Unele lucruri mi-au ramas in minte: pozele lor apareau pe ecran urmate de numele lor si anul in care disparusera; erau poze de pe vremea in care erau inca cu rudele sau cu prietenii lor, adica pe cand erau inca “normali”. Cred ca mai imi amintesc si schitele creionate ale celor care ii rapisera; apoi, spre sfarsitul piesei, o mama intra intr-un magazin si isi lasa copilul in carut afara. O femeie care a pandit pana atunci si care trage nervoasa dintr-o tigara profita de moment, ii fura copilul si demareaza in tromba. Apoi apare in cadru mama disperata fugind degeaba dupa copilul ei, acum patruns in alta viata. La sfarsitul piesei solistul trupei ii indeamna pe cei care i-au vazut pe cei tocmai aratati sau chiar pe ei daca s-au recunoscut sa sune la un numar de telefon.
   Au trecut ani de zile de atunci. Aveam mai putin de 10 ani, acum am 20 si ceva. Acum, uitandu-ma la videoclip, vad si alte lucruri: se refera si la soarta acelor copii in noua lor viata, cea inceputa dupa rapire: sunt aratate batai, "pesti" libidinosi gata sa expoloateze viata lor tanara si, in general, reiese un sentiment intarit si de textul piesei de abandonare in fata tavalugului societatii.
   Asta e cel mai rau: sa ajungi la mana lor. Sa pici pe cel mai tare: acolo unde nimeni nu iti mai da o mana de ajutor fara vreun interes ascuns, acolo unde altii, multi aflati in aceaiasi situatie ca si tine, musca mai rau decat cainii, acolo unde simti pe pielea ta cat de jos pot cadea oamenii si cat de tare poate bate viata orice cosmar. Dar mai e un lucru: acolo si tu vei deveni probabil la fel ca ei. Vei deveni de piatra, doar un cadavru viu pierzandu-si mizerabil timpul care i-a ramas pana la groapa.
   Acolo, la periferie, putem ajunge cu totii. De altfel, fiecare am zarit acel loc in fugare experiente negative, dar l-am uitat si ne-am cuibarit si mai strans in echilibrul nostru relativ. Si am facut asta pasiv, dar, din pacate, si activ: si noi am batut adanc cuie in cosciugul vietii celor care au ajuns sa fie respinsi de societate.
   Piesa vorbeste despre pierdere: “Runaway train, never going back/ Wrong way on a one-way track/ Seems like I should be getting somewhere/ Somehow I'm neither here nor there” Se refera si la arderea interna care traieste in niste tineri plini varf de dorinta de a-si trai viata mai autentic decat toti cei din jur care le par de zgura: "So tired that I couldn't even sleep/ So many secrets I couldn't keep" care se rup in mizeria societatii la fel cum o umbrela prea mare cu scheletul prea slab se rupe in vant. Si apoi: "And everything seems cut and dried,/ Day and night, earth and sky,/ Somehow I just don't believe it"
   Viata nu e ca la “Politia in actiune”. Printre fetele pe care le vezi in arest, luate “de pe centura”, se afla si copii rupti de societate in felul asta. Pentru ei merita sa privesti altfel lucrurile. Stiu ce zici: “de ce nu muncesc? De ce nu fac altceva, de ce nu dau cu mopul pe jos pe undeva?” Dar tu de nu ai facut atatea dintre lucrurile pe care ai fi putut sa le faci?...tu, care ai alte pretentii. Sau stiu ce mai spui scarbit: “da, dar sunt curve! Mi-e scarba de ele!”. Dar numai tu stii, in cazul in care ai curajul sa o recunosti macar in fata ta, cata mizerie e in capsorul tau, al sotului tau sau ale apropiatilor tai si, daca vrei, te poti gandi la relatia cauza-efect intre ce aveti voi in cap si ce fac ele pe centura.
   Dar, mai ales, inainte sa arati cu degetul catre periferie, gandeste-te ca si tu ai fi putut sa ajungi la mana judecatii oamenilor. De altfel, nu e timpul pierdut.

Mihnea Cristescu
mihnea@substele.ro



inapoi