Cateva minciuni clasice


   Unul dintre cele mai statornice lucruri este minciuna. Nu ma refer neaparat la mari minciuni, la miciuni care tin de crime. Nu neaparat zic, pentru ca “micile” minciuni despre care voi vorbi in marea parte a acestui articol deschid calea uitarii alternativei vietii in ne-minciuna, fapt care e generator de resentimente, rautate, suficienta. Prin ne-minciuna, care e, mai intai de toate, un mod de a vedea lumea, inteleg un adevar trecut prin filtrul compromisurilor care trebuie facute pentru a trai in societate, insa fara nici un exces de zel.
   Poti scapa de multe dar de minciuna nu. O intalnesti peste tot, de cand esti copil si pana cand mori. O intalnesti la tine acasa si la tine in cap. Minciuna este forma de lucru a orgoliului nostru. Iar orgoliul este, fara prea mare indoiala, ceea ce face ca pamantul sa se roteasca.
   Vorbesc despre un mod de a gandi sau, avand in vedere raspandirea ubicuitara, despre modul de a gandi. Cand spun minciuna in acest text, ma refer la incercarea de a „parveni” catre imaginea dorita a fiecaruia prin apleul la mituri general acceptate (mitul cinicului, durului, artistului, glumetului, etc). Asa gandeste lumea, asa traieste lumea. Scopul asumat sau nu este ridicarea in ochii interlocutorului (spectatorului) sau, extins la dimensiunile unei vieti, in ochii parintilor, persoanei cu care traim, colegilor, copiilor si, ca varf al minciunii, in ochii nostrii. Nu e vorba de lucruri spectaculoase. E vorba de lucruri marunte care, prin recurenta lor bolnavicios de ermetica, iau intr-un mod consistent parte la mizeria, la grotescul din spatele mastii sarbatoresti cu care ne chinuim. In plus, majoritatea minciunilor pe care le spunem sunt reflexe care, odata trecute cu bine de firavul filtru al ceea ce numim pompos – si, ca tendinta, in general mincinos – constiinta, sunt libere sa o domine.
   Practic, despre ce vorbesc? De exemplu, cu ce este faptul de a vorbi despre constiinta prin el insusi generator de minciuna? Cu nimic. Dar, in cadrul modului iscusit in care oamenii folosesc cum le pica mai bine cuvintele, el capata valente mitice (adica, aici, mincinoase): „Poate ca am fost tentat sa-mi insel nevasta, dar constiinta nu m-a lasat”. Aceasta minciuna este obisnuita in momentul in care un barbat se destainuieste altuia, de preferat la o bere (aplecat peste masa), cu sublinierea partilor mitice ale povestirii prin priviri complice sau folosind expresii si atitudini care fac apel la mitul barbatului ce da cu viata (care - nu-i asa? - e o curva) de pamant, a barbatului de cursa lunga. Se pronunta, asadar, cuvinte sau expresii mari: „constiinta”, „familist”, „om in toata firea” si multe altele.
   Alta minciuna este mult intalnita in randul parintilor care isi chinuiesc cu adevarat copiii cu scoala, cat si in randul pedagogilor demonstrativi: „Pune mana si invata ca dau cu tine de pamant!”(parinti, profesori), „Baiete, cu mine ai incurcat-o!” (profesori) sau, poate mai putin intalnitul, dar puternic romanescul: „Eu te-am facut, eu te omor!” (parinti). O frecventa minciuna a profesorilor se produce atunci cand iti vorbesc despre faptul ca, pe langa functia didactica, mai au si functia de educatori si, eventual, aduc in sprijinul acestei idei si niste citate, ochi dati peste cap, zambete superioare sau cuvinte frumoase precum deontologie sau datorie.
   Dar, ca veni vorba de profesori, una dintre mizeriile (ele devin reale, serioase minciuni cand autorii cred in ele si isi cresc copiii in spiritul lor) care ma deranjeaza cel mai frecvent este modul greu de descris in care unii oameni aleg sa se prostitueze toata viata pupand in fund cu entuziasm si convingere superiorii. In scoala si facultate superiorii sunt profesorii. Scenariul este clasic: profesorul face o gluma si unii elevi sau studenti – in general aceiasi - rad copios, eventual amplificand cu sarguinta si respect gluma. Cunosc oameni care pur si simplu au doua feluri strict diferite de a rade: unul pentru profesori si unul pentru colegi. Pentru profesori si superiori, in general, se rade gadiland mitul elevului/studentului/angajatului de viitor, cu respect, „la locul lui”, care gusta glumele adulte (neaparat bune daca sunt de la domn’ profesor). Imi amintesc o intamplare. Eram la o lucrare practica cu asistentul. Usa se deschide si, timid si parca cu un defect de vorbire, un tanar intreaba daca este cineva interesat sa cumpere o anume publiatie religioasa. In sala, tacere. Trec vreo trei secunde si asistentul, om cu mitul cincului bagat adanc in oase – ca doar e asistent la medicina (am auzit de multe ori expresia „aici facem stiinta, domne’, nu povesti!”) – ii spune tanarului: „Draga domnule, te rog sa iesi afara! Aici nu suntem la piata sa intram fara sa batem la usa!”. Tanarul iese si mai derutat decat intrase. Bineinteles ca trebuia sa bata la usa, dar aici nu despre asta vorbesc, ci despre faptul ca inca nu se inchisese bine usa cand aproape toti colegii mei au inceput sa rada exploziv, cativa cu batai din palme. A durat vreo jumatate de minut ca sa se linisteasca. In schimb, pana ca asistentul sa dea verdictul, toata lumea tacea. Fara indoiala, profesorii nu sunt nici pe departe niste vicitme, niste inocenti. Sunt convins ca multi dintre ei ridica mingea la fileu pentru pupincuristi. De fapt, probabil ca e si o razbunare aici: cei care acum predau au fost odata elevi si studenti si au procedat in mare parte la fel si, in plus, majoritatea asistentilor universitari, daca e sa ma refer la invatamantul superior, pupa la randul lor in fund profesorii universitari, visand ani de zile la un singur moment: acela in care le vor lua locul.
   Multe minciuni tin de imaginea de „dur”, de „calit”, pe care oamenii vor sa o prezinte, in special baietii si barbatii. Pornind de la baietii de clasa a sasea care pe tot drumul de intoarcere de la scoala se injura de mama ca sa fie mai „barbati”, imitandu-i pe baietii mai mari si ridicand tonul in special cand sunt colege in preajma, trecand prin ideea ca daca, baiat fiind, nu stii sa tragi la poarta sau, inalt fiind, nu stii sa dai cos, esti fraier, prin ideea ca, barbat fiind, esti fatalau daca nu stii sa repari o priza sau, in orice caz, daca nu stii sa schimbi sigurantele, trecand prin ceea ce pluteste in aer la discutiile clasice intre baieti clasici la o bere, adica sentimentul ca e necesar sa vorbesti despre fundul fiecarei fete care intra in bar si sa il evaluezi din punct de vedere mecanic, avem o constanta: in lumea barbatilor esti incurajat sa iti negi sufletul. Apropo de asta, tot bagajul de mituri care tin de armata este graitor. Am auzit des, chiar de la oameni aparent deosebiti, ca daca nu faci armata nu esti barbat adevarat. Or, tocmai asta inseamna ca societatea sa se implice profund in viata ta (desi nimanui cu exceptia catorva oameni nu ii pasa real de tine): sa-ti bage in cap niste tinte care nu iti apartin. Concret, nu (mai) vrei de la viata sa fii fericit alaturi de cei dragi, ci vrei sa fii barbat adevarat: de ce sa-i spui „Te iubesc!” unei fete cand poti sa-ti pierzi viata si sa-ti innegresti sufletul alaturi de cei care iti tot spun ca femeile sunt, pe de o parte curve, iar pe de alta, ca sotii, scorpii? De ce sa asculti cu baiatul tau Queen sau Pink Floyd (mai ales ca barbatul adevarat este mai intai un barbat normal care nu cunoaste specie mai scarboasa decat homosexualii, pe care ii numeste cu convingere „poponari” sau „bulangii”) sau de ce ii sugerezi sa citeasca „Jurnalul Fericirii”, cand poti sa-l faci un fanatic al fotbalului, al filmelor lui Sergiu Nicolaescu, al ordinii si disciplinei dar mai ales al tau, ca tata, cu toate defectele pe care le ai. Intr-o singura propozitie, sa-l faci un fanatic al lipsei de dileme. Asta pentru ca barbatul adevarat nu are dileme. De aceea au prins si prind in continuare numai bine in populatie (femeile clasice vor barbati adevarati si, ca atare, gandesc precum acestia) antiparlamentarismul si tendintele antiintelectuale: „Aia stau la birou si dau din gura toata ziua! Ia sa puna mana la munca!” De asemnea, cam in acelasi spirit, barbatul adevarat clasic nu citeste niciodata nimic in afara paginii de sport, dar, daca e vorba de citit, pastreaza ca pe o icoana in minte amintirea senzatiei pe care a avut-o dupa citirea vreunui text patriotic din liceu, de regula unul care descria hiperbolic vreo batalie. Trebuie sa mai spun ca multe minciuni zac in viziunea primitiva care izvoraste din adancul poprului nostru despre barbati si femei: „femeia sa-si vada de treaba ei, sa nu se bage ea unde e treaba barbatului”. Daca un barbat are relatii intime cu multe femei, e un barbat de succes. Daca o femeie are relatii intime cu multi barbati, e o curva. Daca un barbat ajunge la 40 de ani fara sa se fi casatorit, insemna ca nu a gasit nici o femeie care sa-i placa sau, in cel mai rau caz, ca e un ciudat. Daca o femeie ajunge necasatorita la aceiasi varsta, e in cel mai bun caz o ciudata, in cele mai multe cazuri se spune despre ea ca nu a placut-o nimeni, iar in cel mai rau caz, se spune cu o inteligenta conservatoare ca e „nefututa”.
   In cazul femeilor simt nevoia sa fac diferenta intre femeile traditionale, in general cu scoala putina, dominate de barbati si cu o viata cat se poate de mata si femeile „moderne”, eventual cu facultate, care sunt cat de cat interesate si de alte stiri decat cele de la ora 5, care au o viata de cuplu care porneste de pe pozitii egale cu sotii, care au planuri si care, macar o data pe an, citesc o carte. Fara indoiala, impartirea acesta este artificiala, ca mai toate impartirile pe care le fac aici, dar acestea sunt modelele cele mai puternice. Femeile care apartin primei categorii apreciaza barbatii adevarati clasici. De aceea, aici se regasesc acele triste exemple de sotii carora li se pare normal, chiar daca neplacut, sa fie batute de soti. In plus, aceste cupluri clasice sunt cele care au inclusa in schema educationala bataia, care „e rupta din rai” – una dintre cele mai mizerabile si parsive expresii care, din pacate, mai face inca parte din peisajul copilariei multora. Acestea sunt femeile care se uita la doua-trei telenovele in aceiasi perioada, acestea sunt femeile cu care, orice ai face, nu ai ce sa vorbesti, acestea sunt femeile care in 90 au votat cu Iliescu pentru ca era om bun si il avea langa el pe Roman, baiat frumos. Celelalte femei, din a doua categorie, nu au o prostie atat de manifesta si pentru ca s-au prins ce e si ce nu e de spus. Cu ele poti vorbi de multe dar, printre cuvinte, se simte ca oricare ar fi subiectul (in afara de chestiuni personale si barfe), nu le pasa cu adevarat de el si, in loc sa vorbeasca, fac conversatie, uneori cu o tehnica de invidiat, folosind argumente si contraargumete. Acest lucru e valabil si pentru barbati dar, daca in cazul acestora e vorba despre, sa zicem 97%, in cazul femeilor e vorba de un 99% care tinde vazand cu ochii spre 100%. Aceste femei sunt cele care, desi la nivel declarativ sunt neinteresate de politica, merg la vot cu stoicism si acestea sunt cele de la care am auzit in 2004 cel mai des argumentul ca ar vota cu Basescu, dar nu are fata de presedinte (si ca atare, cele mai multe au votat cu Nastase pentru ca li s-a parut probabil mai „introdus in politica”). In plus, fetele care invata bine – e valabil si pentru multi baieti de acest fel, dar, din nou, e vorba de procentaj – au un respect de neclintit pentru ce e scris in manuale. Adica, ce e in manuale si ce a spus doamna profesoara e sfant. Lucrul asta devine trist atunci cand vorbim de materii ca romana, istorie sau filozofie. Si aici, din pacate, mai toate fetele silitoare, considera ca ajunge sa inveti pe de rost niste chestii despre Platon ca sa stii „cu ce se mananca” sau, mai mult, ca sa intelegi; cand sunt puse sa-si dea cu parerea nu se gandesc la cum sa-si exprime gandurile, ci numai la ce ar fi mai apropiat de ceea ce vrea sa auda doamna profesoara. La o adica, daca doamna este un pic flexibila, merge si o mica sceneta care s-ar putea rezuma astfel: „Tanarul destept, cuprins de valurile intelepciunii, incearca, diletant inca, marea cu degetul” si in care eleva sau elevul silitor o contrazice pe doamna timid, parca explicandu-i situatia la fiecare pas prin prin zambete pupincuriste pe care in general doamna le accepta cu o bunavointa narcisista; se folosesc expresii mitice de genul „ Eu am o alta opinie” sau „voi medita asupra acestui lucru”.
   Sigur, nu e vorba numai despre elevi, ci si despre studeti si oameni, in general, care la fiecare pas mai vomita un snobism. Acesta este motivul pentru care nu imi plac artistii (ma refer la cei care mereu se comporta ca artistii, „de manual”) sau oamenii care vor sa sugereze ca toata viata lor sta numai in principii si idei. L-ati vazut pe Cristian Tudor Popescu cum, dupa ce i se pune o intrebare cu talc, priveste un moment in gol, se incrunta, ofteaza si apoi incepe, suferind, sa graiasca ceea ce, evindent, dupa atata chin, nu poate fi decat intelepciune? Ati vazut cum zambeste Hurezeanu, ca multi alti analisiti si „ganditori” care apar des pe micul ecran, atunci cand stie ca a facut un joc de cuvinte erudit sau ca a practicat o subtilitate? Ati vazut cum, atunci cand trebuie sa se explice in vreun fel, Paunescu vorbeste din ce in ce mai lent, mai apasat, si, la momentul culminant al scenei, ridica ochii in care romanii din fata televizoarelor intuiesc lacrimile romanesti ale poetului? Exemplele pot continua si ar umple pagini intregi. As vrea sa vad mai multi actori vorbind normal, ca alti oameni, despre orice. As vrea sa pot respecta intelecutalii nu pentru demonstrativitatea lor, ci pentru modelul de demnitate pe care acestia l-ar reprezenta. Dar, sigur, e greu cu demnitatea, mai ales intr-o tara cu un trecut ca al Romaniei si mai ales intr-un popor in care compromisul trage dupa el neaparat apologia compromisului. Dar toate aceste lucruri functioneaza, dau rezultate. Imi spunea un coleg, care e un om oarecum deosebit: „E un deliciu sa te uiti la ei!”. Se referea la emisiunea „Cap si pajura” de pe Realitatea TV a lui Emil Hurezeanu si Cristian Tudor Popescu. Intelegeti? Romanilor nu le pasa de adevar, ci de spectacol. In acest caz, de deliciul intelectual. Asadar, nu e o diferenta de substanta intre alegerea unuia de a se uita la emisunea lui Dan Negru si a altuia de a se uita la „Cap si pajura”: amandoi doresc sa stea seara acasa, cu telecomanda in mana, si sa aiba spectacol. Aceasta e esenta. Daca e sa le luam „la bani marunti”, lucrurile sunt ale naibii de marunte. Intr-un fel, acest articol se putea numi si „Despre snobism” pentru ca e forma cea mai practicata de minciuna. Putem vorbi si despre tanara generatie din perspectiva snobismului. Imi spunea un coleg, apropo de cladirea aceea neterminata de la Eroilor: „Un an, ma, un an de-l mai lasau, s-o fi terminat si pe asta...”. Evident, se referea la Ceausescu. Adica, domnule, da... libertate, dar sa avem si noi niste cladiri cu care sa ne mandrim. Alt coleg imi spunea admirativ despre acelasi Ceaussecu: „Stia sa dea cu pumnul in masa”. Aceste mostre de gandire tin tot de snobism intr-o forma specifica, si anume admiratia fata de tirani. In acest caz, snobismul este o forma subtila de lasitate. La romani, admiratia aceasta merge mana in mana cu mitul omului descurcaret. Intr-o discutie, spun ca Iliescu impreuna cu grupul sau au profitat in 89 de evenimente pentru a pune mana pe putere; replica: „bine, ma, dar daca el a fost cel mai curajos atunci... de ce nu a avut altul curajul sa isi asume raspunderea?”. Am mai discutat cu multi oameni despre diferiti primari, de regula pesedisti, care, dupa toate probabilitatile, au profitat de functia lor pentru a baga mana adanc in banii publici; mi se replica: „...dar a facut si pentru oras? Asta conteaza... sa fure cat o vrea, dar sa si faca”. Te poti intreba, din acest punct de vedere, de ce a mai avut loc revolutia. Sigur, ca sa poti critica fara probleme acest mod de a gandi, dar, in rest, e evident ca majoritatea celor tineri au aceiasi gandire cu cea a majoritatii celor din vechea generatie cu mentiunea ca, pragmatici, sunt mai integrati in mecanismele concurentei capitaliste. Asta-i tot.

Mihnea, 2006



inapoi