Care noi?


   Care noi?
   Noi, oamenii? Sigur, se poate spune ca, avand in vedere un criteriu, acela de a apartine biologic speciei umane, ma pot referi la mine si la ceilalti spunand „noi, oamenii”. Si, intr-adevar, spun astfel. Insa nu pot trece peste doua lucruri. Mai intai, exista, fara indoiala, oameni „mai oameni” decat altii. Nu e drept ca acestia sa fie in aceiasi categorie cu ceilalti. Dar de asta exista ierarhii, s-ar putea replica. Numai ca nu despre ierarhizare in interiorul unei categorii este vorba, ci despre apartenenta la categorii diferite. Unii nu sunt oameni, ci sunt suboameni. E momentul sa spun ca acest caracter subuman e atins numai si numai in cadrul devenirii individuale. Astfel, nu faptul ca te-ai nascut intr-o comunitate te face sa fii subuman ci actiunile tale (lipsa actiunii e tot o actiune). Deci, ce ii face pe oameni sa isi piarda normalitatea (fara conotatii statistice) de a fi om? Perseverenta in atitudini subomenesti si apologia facuta acestora. Putini sunt cei care isi recunosc atitudinile in adevarata lor murdarie ascunsa. In schimb, multi sunt cei care dau copiilor aceiasi educatie care i-a adus si pe ei la mizerie.
   Care sunt atitudinile subumane?
   Raspunsul il aflam punandu-ne alta intrebare: care e caracterul cel mai dezumanizant al unei personalitati? Lipsa empatiei (intr-un film despre procesul de la Nüremberg la un moment dat un personaj intreaba: „care e esenta raului?”; primeste acelasi raspuns). Asadar, atitudinile ostile celui aflat in minoritate, gregarismul criminal, profitarea de slabiciunile celui de langa tine, intoarcerea cutitului in rana pe care si tu poate o ai, toate duc la subuman.
   Poti deveni subuman – nu inuman – si prin lipsa faptei impotriva subumanului. Lasitatea. Frica. Ele te fac sa crezi in minciuna ca acela aflat impotriva curentului, acela infrant de curent, din moment ce a pierdut, „o merita”, ca „prea era cu nasul pe sus”. De multe ori nu frica tinand de faptul ca luand partea celui slab (de exemplu omul) vei ajunge, si tu, la cheremul celui puternic (de exemplu societatea ca ansamblu de legi), nu aceasta frica te face sa fii las, ci numai gandul orb, fara argumente, ca a te impotrivi poate produce o catastrofa.
   Daca regreti greseala nu esti subuman. Daca regreti si nu ai curajul sa faptuiesti schimbarea, si atunci esti in continuare om. Dar cand iti calci in picioare sufletul devenind cinic si ajungand sa crezi minciuna, sa te bucuri de nedreptate si sa il scuipi pe cel doborat – desigur, conditia e sa fie scuipat de toti – atunci nu mai esti om, desi prin schimbare poti redeveni.
   Care noi? Noi, oamenii? Cate rauri de sange au curs in numele binelui omenirii? Noi, cei din rasa alba? Mi-e de ajuns sa stiu ce au facut nazistii in numele unei rase ca sa imi fie scarba sa mai vorbesc despre rase. Care noi? Noi, europenii? Noi, cei civilizati, noi, cei cu resentimente de veacuri care au dus la atat de multa suferinta? Prin ce suntem superiori, prin faptul ca am declansat doua razboaie mondiale sau prin spectacolul macabru al gropilor comune din fosta Iugoslavie? Sau poate noi, crestinii? Nu ma recunosc in cei care au adus pe „calea cea dreapta” atatea popoare din teritoriile cucerite cu ajutorul sabiei, biciului si batei. Noi, crestinii ortodocsi? In ce sa imi gasesc legitimitatea? In faptul ca am inchis ochii la ceea ce au facut comunistii cu greco-catolicii sau in faptul ca la toate nivelele biserica a colaborat cu securitatea? Noi, barbatii? Aici sa ii includ si pe cei care umplu carciumile inca de dimineata, care isi bat nevestele si isi chinuiesc copiii sistematic sub pretextul calirii? Sau noi, tinerii? Care noi, tinerii? Noi, cei care avem in cap doar cum sa ne distram si sa facem bani, noi, cei care suntem plictisiti de discutiile despre tinerii care au murit la ceea ce se numeste in general revolutie, spunandu-ne ca oricum nu rezolvam nimic sau ca nu e treaba noastra, ca „este istorie” (istoria obiectivizeaza totul iar crimele devin cifre)? Noi, tinerii, care, preferand lucruri mai putin dilematice, alegem sa dansam tiganeste pe la petreceri? Noi, romanii? Sa ma simt roman impreuna cu bucurestenii care au participat la vanatoarea de „golani” cot la cot cu minerii in iunie ’90 sau impreuna cu cei care voteaza cum zice primarul? Dar noi, intelectualii, oamenii cu idei, oamenii cititi, artistii, geniile neintelese? Cu putine exceptii, mi-e scarba de acest potential „noi”. Si cum nu mi-ar fi? Ipocrizie, mancatorie, lasitate, snobism, toate ascunse sub o masca impecabila. Care noi? Sa fiu „noi” cu cei care au mancat cacat cu lopata pe vremea lui Ceausescu sau cu cei – aceiasi de multe ori - care sunt prea sus ca sa citeasca Catavencu?
   La ce bun aceasta insiruire de grupuri in care ne-am putea legitima? Nu spun ca nu ma simt european, roman, crestin sau tanar. Insa nu apartenenta la vreun grup trebuie sa imi dea puterea sa faptuiesc, sa ma infaptuiesc. E foarte usor sa fii tare sub protectia haitei. Mai mult, a te simti „noi” cu cineva trebuie sa tina de o asemanare esentiala care trece peste granitele grupurilor care ne despart individualitatile. E vorba despre asemanarea in simtire si gandire. Mai intai in simtire, simtind aceleasi murdarii, aceleasi falsitati. Apoi in gandire, aparandu-ne activ de acestea printr-un mod asemanator de a gandi.
   Astfel, pot fi mai „noi” cu un om din Anglia secolului al XVII-lea decat cu colegul meu de banca din liceu, sa zicem.
   Revenind la caracterul subuman, putem spune un lucru: masura in care un om cauta sa apartina unui grup eterogen in simtire si gandire (cum e un popor) este masura in care, din lipsa de personalitate, cauta un sens exterior in viata, fugind de vidul din el. Aceasta atitudine duce la ura fata de cei din afara grupului, iar ura are un mecanism clar de functionare: celalalt nu mai e sau mai e doar intr-o mica masura considerat om. Faptul ca nu il mai consideri om te face sa treci peste dificilul proces de a te pune in locul lui. Empatia a murit. Ai devenit subom.

Mihnea, 2005



inapoi