A vrea sa mori


   Ce te faci daca stii? Cum poti sa ignori adevarul? Si daca adevarul e cu totul deprimant? Si daca, desi ai incercat s-o vezi altfel, realitatea nu e altfel decat urata?
   Dar daca stii ca mai toate lucrurile pe care le ai in cap sunt minciuni? Si daca, dintre ele, e una e cea mai mare: ca trebuie sa fii optimist… ce faci daca iti dai seama ca optimismul e o minciuna, ba chiar una disperata?
   Si vei muri. Mai mult, vei muri nefericit, asa cum vei si trai. Mai mult, vei muri dupa o viata in care ai fost mic, prea mic pentru sperantele tale initiale; dupa o viata in care ai cauzat suferinta si ai absorbit indiferenta pana cand nu ai mai stiut unde te termini tu si unde incepe otrava; vei muri si vei fi uitat. In sfarsit, vor muri cei de langa tine, dupa vieti asemanatoare: reci, triste, goale, aparent fara capat pana se sfarsesc.
   Daca stii, asadar, cum sa mai gandesti de ca si cum n-ai stii? Daca mai ramane o farama de viata in tine, cum sa nu-ti doresti sa mori? Macar atata viata sa ai in tine, sa fii atat de lucid incat sa vrei sa se termine circul, mizeria, voma jegoasa cu iz de manual de supravietuire care ti-a tapetat de cand te stii acel ceva pe care il numeai odata cu mandrie “suflet”.
   Groaza de sinucidere. Sinuciderea e eterna. Nimic nu o mai poate schimba, nici o nuanta nu mai poate conta in diagnostic: ai ratat. Daca ai ratat pentru ca omul e facut sa rateze sau daca ai ratat pentru ca ratarea din tine s-a dovedit a fi mai puternica decat speranta intr-o exceptie, astea-s doar detalii. Ai ratat. Si daca banca in care ai stat in prima zi de scoala sau pomul spre ale carui frunze ai ridicat privirea dupa primul tau sarut ar putea sa strige, ar striga “ai ratat!”. Gandul ca poate totusi te inseli si frica de un intuneric fara margini impreuna cu un sentiment stil cinematograf de genul “sa vedem totusi ce urmeaza” te fac sa nu te omori. Dar chiar si ele sunt pe planul doi. Pe primul plan sunt ei, cei ce tin la tine. Nu le poti distruge viata. Au dreptul asta: sa nu ii rupi in bucati. Iar tu nu ai dreptul asta: sa te gandesti numai la tine.
   Si atunci, sa nu-ti treaca prin cap grozavia: sa te rogi la Dumnezeu sa mori. In felul asta, nu ar fi vina ta, ar fi “destinul”. Ba, mai mult, mizeria din tine, dezamagirile uneori crunte pe care le-ai provocat, ar fi poate depasite de mitul schiop al eroului. E o minciuna, dar toate sunt, nu-i asa? Insusi faptul ca odata cu moartea noastra, pana si adevarul insusi isi gaseste sfarsitul, isi descopera propria minciuna launtrica, arata ca toate sunt niste minciuni. Cat despre discutia “adevarul nostru – adevarul universal”… cui ii pasa de universal cand traim doar propria noastra viata, cand ne sfarsim doar prin propria noastra moarte?
   Si atunci, textul asta fiind de asemenea o minciuna pentru a ma minti si pentru a va ajuta pe voi, cei franti, sa va mintiti mai dulce, de ce l-am mai scris? Din lasitate.
   Uneori s-ar spune ca e o speranta. Eventual e o speranta ca si peste 10 ani sa mai speri. Asadar, ai de ce sa ai iluzii ca si pe viitor vei avea privilegiul trist si stramb de a avea iluzii. Dar de fapt nu e nicio speranta.

Mihnea, 2008





inapoi