Anonim


   Cand am facut toxicologie ni s-a prezentat un pacient. Era un baiat care incercase sa se sinucida cu fenobarbital, parca. Era cam de varsta mea, poate un pic mai mare. Acum era in coma. Aparatele il ajutau sa respire. Noi stateam in jurul lui, vreo 10-15 baieti si fete in halate. Unii dintre noi, printre care si eu, erau stresati. Asistenta noastra luase o atitudine stil “profu’ agresiv”. Punea intrebari precise si astepta raspunsurile in tacere, fixandu-ne. Cam de aia cred ca noi, cu totii, abia asteptam sa iesim de acolo. Si mai era si examenul aproape… “ce ne facem?”... cam asta era atmosfera. Dar pentru moment eu, unul, abia asteptam sa ne dea drumul, sa ma duc acasa, sa vorbesc cu prietena mea, sa mancam, poate un film… iar el statea acolo pe pat, zacea. Avea ochii inchisi, parca i-ar fi strans; era un pic transpirat. Avea parul negru, ciufulit. Nu ne auzea, desi cu cateva zile inainte ne-ar fi auzit daca i-am fi spus “imi compostezi si mie biletul?”. Asistenta spunea ca urmeaza sa-si revina; iar apoi… urmeaza consultul psihiatric. Ce trist mi s-a parut asta… nu numai pentru ce urmeaza, ci parca in primul rand tocmai pentru ca mai urmeaza ceva pentru el. Tot privindu-l, m-am gandit daca atunci cand s-a tuns sau s-a barbierit ultima data stia ce urmeaza, tot ce urmeaza.
   L-am adus acasa pe un prienten cu masina. Eram destul de veseli. Am oprit in fata scarii. Si apoi, a trebuit sa recunosc: o vazusem. Nu puteam sa-mi zic ca nu o vazusem. Statea acolo, pravalita in scara, imbracata intr-un fel de sac gros. Era chiar un om. Era o femeie pe la 40-50 de ani. Avea fata umflata de frig. Parea ca doarme, desi cu siguranta nu dormea cu adevarat. De sub ea, curgand pe trepte, urina, ca un raulet nenorocit. Prietenul meu a spus ca era acolo si cand plecase de acasa, acum cateva ore. De fapt, daca ma gandesc mai bine, cred ca fusese batuta, de asta era umflata toata. Apoi, un pic mai tristi, ne-am despartit si am plecat spre vietile noastre, eu intorcand cat mai repede capul in timp ce acceleram, el intrand pe langa ea in bloc.
   Tocmai vorbeam despre ceva destul de o.k. cand am vazut ceva langa un pom, pe marginea drumului, la cateva sute de metri in fata. Vorbeam in continuare cand deja in mintea mea eliminasem toate celelalte posibilitati. Era clar, din pacate. Erau doi oameni care, aplecati, se ingrijeau de o cruce de langa un pom. Parca puneau flori. Nu bagau deloc in seama masinile care treceau pe langa ei, asa cum am trecut si noi. Erau mai in varsta, un barbat si o femeie. Pe pomul de langa cruce erau lipite pozele unui tanar de pana in 25 de ani. Parinti, asadar. O cruce noua. Stiti ceva mai depresiv decat o noua cruce pe marginea drumului? Oricum… cateva replici amandoi am fost ezitanti, parea ca discutia se epuizeaza. Dar, ca prin minune, am reinceput sa vorbim. Ne departasem si un singur lucru cred ca ne mai palpaia in suflet si ne unea: starea grea ca o prevestire data de amestecul dintre indiferenta si bucuria ca noi nu suntem acolo, in genunchi, langa o cruce, cu viata franta, ca pentru moment ne putem continua amortita iluzie de bucurie.

Mihnea, 2008





inapoi