acasa


   “Asadar, crezi ca poti sa deosebesti raiul de iad?” e un vers al Pink Floyd. Nici nu mai conteaza ce a vrut exact sa spuna cel care a facut versurile, ce conteaza e cum rezoneaza ele in tine.
   Sentimentul de acasa: sa te intorci intre ai tai, la casa ta, la tara ta, in orasul tau natal. Sa iti vezi vechii prieteni, sa mergi pe strazile atat de incarcate de traire, sa te uiti pe geam si sa vezi aceiasi pomi fara varsta. In sens mai larg, “a vrea acasa” e tot ce gasesti ca face parte din tine sau te face sa te simti tu. Acasa e un hobby, acasa e o melodie, un film, acasa poate fi o bere in plus cand toti rad si totul e, in aerul incarcat de fumul tigarilor, mai simplu; acasa e sa stai pe o banca intr-un parc primavara si sa vorbesti despre viitor sau poate de subiecte din trecut pe care in viata ta actuala nu le mai poti vorbi, sa te simti “noi” cu cel sau cea de langa tine, sa faci lucrurile pe care le legi de tine, de acel “tu” pe care il iubesti si pe care il impui ca proprie imagine. Acasa e, mai ales, un cumul de amintiri cu care te legitimezi, un album de ipostaze in care iti place ca ai fost si vrei sa mai fii, acasa este ambitia care te face sa iti spui ca esti ceea ce iti doresti sa fii.
   Dar tot “acasa” e si dezamagirea ca, iata, pana la urma, ai ajuns in acelasi loc. Acasa e si imposibilitatea trecerii peste o etapa: trista, tulbure, dezarmanta, facandu-ti cu ochiul. Noi toti avem ziduri interne de care ne tot lovim. Pe unele le depasim, pe altele nu. Pe unele le identificam ca defecte ale noastre, pe altele nu, iar pe unele, nu putine, le consideram calitati. Sentimentul de acasa trebuie sa il aiba betivul care, dupa ce timp de saptamani sau luni a incercat sa scape de vicul care l-a facut sa isi piarda servicul si l-a indepartat de propria familie, savureaza din nou, in sfarsit, invins dar fericit, sentimentul de a deschide o sticla, orgasmul de a bea primul gat arzator si ne-indiferent. Sentimentul de acasa trebuie sa il aiba un tanar care, si pentru a scapa de atmosfera nenorocita din “sanul familiei”, a dat la facultate intr-un alt oras, dar care, picand examenul, trebuie sa se reintoarca acasa cel putin pentru un an pentru a se balaci din nou in aceleasi mizerii. Acasa este si atmosfera incarcata, deprimanta din multe familii ramase in doi, ea si el, dupa ce copiii au plecat, fiecare asteptand sa se faca dimineata pentru a pleca la serviciu (care, oricat de monoton ar fi, este altceva si, mai ales, este o suferinta surda intre straini, nu intre ai tai) si fiecare urand cel mai mult week-end-urile, sarbatorile si imaginea a doi tineri sarutandu-se. Acelasi sentiment de “tot acasa” il poate avea un copil tarziu care dintr-un motiv sau altul nu a reusit sa se desprinda de familie, care este virgin la 29 de ani si care nu are prieteni, care poate e obez si se uita in fiecare seara la “Teo” cu parintii. Acasa sunt obsesiile legate de foste, potentiale, inchipuite sau reale iubiri la care, desi ai 40 de ani, esti o persoana respectabila si mai ales rezonabila, ai chelie si copiii la gimnaziu, nu incetezi sa te gandesti, la fel cum nu incetezi sa retraiesti momente demult apuse si te scalzi in iluzia etrenului “ce-ar fi fost daca?”. Acasa e si rautatea dar mai ales argumentul cald al ei, caci nimeni nu e rau pana la capat si pentru el insusi, fiecare are propriile “zone calde” care ii alimenteaza legitimitatea. Sentimentul de acasa este cel trait de baiatul sarac care, sperand sa scape de saracia, promiscuitatea si rautatiile in care a trait, se casatoreste, face copii si esueaza in aceeasi saracie si fiind cuprins de aceleasi rautati ca ale parintilor lui.
   Asadar, lasand la o parte toate minciunile care iti justifica lipsa totala de autocritica, e greu de cele mai multe ori intr-o viata de om unde dorintele raman dar neputinta creste, sa deosebesti raiul de iad. Din pacate probabil, pentru majoritatea oamenilor caderile nu se produc de la o zi la alta, ci treptat, ca o otrava in doze mici administrate zilnic ani si ani de zile. Din pacate zic, pentru ca macar in cazul unei caderi bruste ai o mare sansa sa realizezi ce ti se intampla si nu sa iti imbratisezi cu iubire, posesivitate si disperare propriile otravuri.

Mihnea, 2006



inapoi