Sangele s-a uscat


  
   Acum abia se mai vede. Dar daca stii unde sa te uiti, se vede. Nu mai e de multa vreme rosu, e doar un maro inchis, murdar.
   Oamenii trec peste sangele uscat, cu cainii lor in lesa.
   Se mai vad doar cateva pene raspandite prin iarba. Doar asa, daca stai sa te gandesti, iti poti da seama despre ce e vorba: pene si fulgi langa o sosea. Dar cine sa stea sa se gandeasca si de ce?
   Cand a murit era soare. Era printre primele zile frumoase de primavara, cerul era albastru, soarele stralucea, pomii inverzeau. Totul se trezea la viata in ziua in care a murit. Totul parea mai bun, mai curat, mai putin cenusiu, mai putin fara rost, in ziua in care a murit.
   Nu am vazut ce s-a intamplat. Dar probabil ca abia se intamplase. Am parcat masina si am vazut-o. Era chiar in fata blocului meu. O pasare moarta, un porumbel. Era pe trotuar. Statea intinsa, de ca si cum ar dormi. Nu parea ranita, corpul ii parea intact, cu toate astea era moarta. Zacea cu aripile deschise, cu capul intors intr-o parte, cu ochii nemiscati, acoperiti de pleoaple albe. Parea linistita, in afara suferintei. La cativa centimetri era sange proaspat. Era rosu aprins, inca nu se uscase, stralucea in soare.
   A doua zi era o zi mohorata, era frig. Ea statea tot acolo, moarta, nemiscata. Sangele nu mai stralucea. Cativa porumbei, vii si indiferenti, stateau nemiscati in pomii din apropiere.
   A treia zi era din nou soare. Ea nu mai era acolo. M-am bucurat. Nu as fi vrut sa o vad si sa o simt putrezind, mancata de viermi.
   Acum e acolo doar sangele uscat. O pata, o amintire, o umbra.


Mihnea, 2018