Liviu Babes


   Cand tot vorbiti ca “era mai bine inainte”, ganditi-va si la urmatoarea fraza: in dupa-amiza zilei de 2 martie 1989, Liviu Babes, un electrician din Brasov, in varsta de 47 de ani, si-a dat foc pe partia de schi din Poiana Brasov, purtand un carton pe care se putea citi “STOP MURDER, AUSCHWITZ=BRASOV”.
   Atat. Ganditi-va la acesta intamplare. Voi, care sunteti obisnuiti cu “Stirile de la ora 5”, voi, care sunteti dezamagiti de “cat fura astia de sus care nu se mai gandesc si la noi amaratii”, voi, care vorbiti cu zambete pline de cunoastere si “scoala a vietii” despre vremea in care Ceausescu “batea cu pumnu-n masa” si facea mari cladiri, voi, chiar voi, care inchideti gura tinerilor cu remarci de genul “nu stii tu, n-ai trait atunci, esti prea tanar, vezi-ti de treaba ta” sau voi, tineri “obiectivi”, care, provenind dintr-o familie plina ochi de propaganda comunista de o viata si de frustrarea celor care nu se mai descurca nepastoriti, v-ati trezit cu fundul in democratie si va dati cu parerea despre dictatura cum ca ar fi avut “si bune si rele”, voi, care vorbiti elogios, in stilul lui Sergiu Nicolaescu, despre cei care au murit la revolutie (nepunandu-va insa intrebari privind cauza reala a disperarii lor sau unde sunt vinovatii de moartea lor), in sfarsit, voi, puteti oare sa constientizati pana la capat grozavia faptului ca fraza de mai sus este adevarata, ca trupul acestui om era la fel de adevarat ca si gura cu care mancati, ca durerea lui din clipele in care a ars era la fel de vie ca si durerea pe care o simtiti atunci cand va taiati, cand aveti o criza de ulcer sau cand va doare ingrozitor capul, numai ca de sute de mii de ori mai intensa, mai ales ca era finala?
   Veti zice, desigur, ca tonul celor scrise mai sus este specific tineretii. Despre fraza cu care am inceput veti spune ca e o exagerare si ca, oricum, daca totusi nu e o exagerare, atunci probabil ca omul acela era un nebun si nu scarba disperata impotriva mizeriei din Romania comunista si a represiunii din '87 de la Brasov l-a facut sa se sinucida, ci psihicul sau slab. Ca doar si voi ati trait atunci sau i-ati auzit pe parintii vostri vorbind despre acea vreme. Adica, era greu, dar se descurca lumea cumva. Dar ce, veti spune, acum nu-i greu? Sau poate, nu veti spune nimic din cele de mai sus. Veti lua in schimb o atitudine demonstrativa, ochii va vor privi in zari si veti ofta adanc in legatura cu acest caz. Sau poate doar veti tacea, semn ca meditati. Daca oftati sau taceti sincer, atunci, cum se spune, jos palaria. Daca insa sunteti falsi si va intereseaza prea putin sau deloc asemenea lucruri, dar dintr-un motiv sau altul vreti sa pareti interesati sau afectati, atunci in legatura cu voi imi vine numai sa vomit.
   Am citit ca dupa decizia autoritatilor din Brasov ca strada unde locuise Liviu Babes sa-i poarte numele, unii dintre vecini au inceput sa se uite urat la mama si la fiica acestuia pentru ca trebuiau acum sa-si schimbe buletinele. Cred acest lucru. Mai mult, simt acest comportament. El este definitoriu pentru lasitate. Asta pentru ca nu e nimeni neaparat las pentru ca a stat cuminte in perioada comunista, pentru ca nici nu a colaborat, dar nici nu a facut nimic impotriva dictaturii. In schimb, oricine e sigur las atunci cand, dupa ce s-a trezit ca a scapat de calai, ii dispretuieste, batjocoreste si murdareste, ii face de-ai lui, ii aduce in mijlocul propriei cocini pe cei care au avut mai mult curaj decat majoritatea oamenilor indraznesc sa isi imagineze ca exista.

M.C., octombrie 2006