Dreptul la scarba


   Intr-o zi stateam in statie si asteptam autobuzul cand am vazut un caine prapadit care, dupa viteza si concentrarea cu care mirosea peste tot, cauta rapid ceva de mancat. Desi nu aveam nimic la mine, l-am chemat, m-am aplecat si am inceput sa-l mangai. Chiar in momentul in care m-am ridicat sa ma uit mai bine dupa autobuz o pereche la vreo 50 de ani a trecut pe langa mine. M-am departat putin cand, deodata, am auzit schelalaitul cainelui. M-am intors indeajuns de repede ca sa-mi dau seama de motiv: barbatul din acea pereche ii trasese un picior si apoi scuipase in directia lui, dar nu il atinsese. L-am intrebat sau mai bine zis i-am strigat: "De ce-ati dat domnu-n caine?" Apoi, vazand ca nu vrea sa imi raspunda, din lasitate sau poate din resemnare, am tacut multumindu-ma in mod reprobabil sa ma uit dupa el. Gras, cu mana in buzunar, mergea cum ii sta bine unui barbat matur, tacut si cu nevasta la doi metri de el, fara nici o obiectie.
   Pot sa spun ca imi este scarba de acel om si de tacerea nevestei lui, a oamenilor din statie sau a mea. Imi e scarba de lasitate, de resemnarea intr-un destin tacut. Si totusi, in ziua aceea m-am simtit trist, dar mai curat. Vazand mizeria, iti vine sa te cureti. M-as simti bine daca cei care citesc s-ar gandi la doua lucruri, pe care eu le consider adevarate si, mai mult, necesare.
   In primul rand, eu cred ca daca ai ochii cat de cat deschisi nu se poate sa nu vezi ca in societate multe lucruri merg rau si inspre rau. Si asta nu pentru ca nu se ocupa cineva bine de ele. Nu sunt genul de lucruri de care poti sa "te ocupi". Nu ma refer la ce nu merge bine din vina politicienilor. E vina celor care i-au produs si le admit mizeria publica, adica a populatiei. Ma refer la versantul trist pe care aluneca fiecare dintre noi, unul mai rau decat altul. Lumea e astfel alcatuita incat prostia, indiferenta, rautatea, invidia, barfa seaca, hotia, impostura, oportunismul, snobismul, crima, intr-un cuvant toata moartea din noi este aproape pretutindeni la ea acasa.
   Oamenii care nu vad lucrurile acestea sau cei care isi spun ca sunt normale (nevazand, din comoditate si nu numai, diferenta dintre ce este obisnuit, la ordinea zilei si ce este normal, natural, precedat de acel "asa ar trebui sa fie" care ne impinge inainte), ei bine, acei oameni imi sunt straini. Sunt dezamagit de cei care nu sunt dezamagiti, macar putin, de lume, dupa cum imi este scarba de cei carora nu le e scarba de nimic.
   In al doilea rand, cred cu tarie ca uneori (depinde de om de cate ori) tocmai dezamagirile sau aceasta scarba de care vorbim te propulseaza, te fac sa dezamagesti mai putin sau sa fii mai putin demn de scarba. Poti deveni mai frumos tocmai observand uratul.
   Aceste lucruri nu inseamna nicidecum ca trebuie sa fii un tip blazat, satul de toate, negativist, si, ca urmare, plin de tine. Trebuie insa sa-ti folosesti dezamagirile in sens pozitiv. Fiind pierdut in atata pierdere cata ne ofera lumea trebuie sa te gasesti. Spunand "nu" celui ce neaga existenta prin mizeria din el, o poti afirma.
   Daca intelegi lucrurile acestea te pasc in continuare alte pericole: perplexitate egoista, snobismul prostesc, indiferenta rece, decaderea morala, neputinta de realizare. Insa viata e frumoasa pentru ca putem infrange cu un singur bine multe rele.
   Omul acela nu avea nici un motiv din lume sa loveasca un caine flamand care nu ii facuse nimic. Dar stiti de ce l-a lovit? Pentru ca poate. Calcat in picioare de atatia, a reusit sa loveasca un caine. In momente ca acela reusesc sa inteleg cel mai bine un drept fundamental al omului, dreptul la scarba.


Mihnea Cristescu
din nr.2, martie 2004



inapoi